o istorie zbuciumata

Cine stie: încotro, încotro ne duce soarta
Pe drumuri aspre , în întunericul noptii?
Mai condu o data poporul tau spre victorie
Printule Csaba, pe carari de stele ./

Un pumn de secui ce se macina ca stânca
Pe marea luptelor dintre popoare …
Valurile ei ne acopera de sute de ori,
Nu lasa Transilvania sa piara, Doamne ./

Atâta timp cât vom trai, popoare de limba maghiara,
Sufletul nostru nu va putea fi înfrânt niciodata ./
Putem sa ne nastem oriunde, în orice punct al globului,
Fie soarta noastra buna sau vitrega ./

Trecutul nostru plin de amaraciune - o milenara soarta cruda
Cu tatari si turci ce dau iama, cu lobonti ce ne înrobesc
Sa ajungem în aceasta patrie, pe stravechiul pamânt secuiesc:
Sa traim fericiti într-o patrie libera ./
----------------------------------------------------------------------
Székely Himnusz

Ki tudja merre, merre visz a végzet
Göröngyös úton sötét éjjelen
Vezesd még egyszer gyozelemre néped
Csaba királyfi csillag ösvényen.
Maroknyi székely porlik mint a szikla
Népek harcának zajló tengerén
Fejünk az ár, jaj, százszor elborítja
Ne hagyd elveszni Erdélyt Istenünk.

Ameddig élünk magyar ajkú népek
Megtörni lelkünk nem lehet soha
Szülessünk bárhol, földünk bármely pontján,
Legyen a sorsunk jó vagy mostoha.

Maroknyi székely porlik mint a szikla
Népek harcának zajló tengerén
Fejünk az ár, jaj, százszor elborítja
Ne hagyd elveszni Erdélyt Istenünk

Keserves múltunk, évezredes balsors
Tatár, török dúlt, labanc rabigált
Jussunk a honban magyar székely földön
Szabad hazában élni boldogan.

Maroknyi székely porlik mint a szikla
Népek harcának zajló tengerén
Fejünk az ár, jaj, százszor elborítja
Ne hagyd elveszni Erdélyt Istenünk.

2001

În cartea sa Istorie si mit în constiinta româneasca (1997) Lucian Boia trece în revista istoriografia româneasca a ultimelor doua secole, constatând, în special despre epoca comunista, o foarte mare abatere de la principiul obiectivitatii în descrierea trecutului. Boia propune o schimbare în aceasta privinta: "Astazi, patriotismul în istoriografie înseamna sa ne recladim o scoala nationala de nivel european, cum am avut în prima parte a secolului" (Boia 1997, 294).

Vom discuta mai amanuntit evenimentele si faptele, pe care istoriografia româna - criticata de profesorul de universitate din Bucuresti - le trece sub tacere, în general, sau le prezinta în mod eronat; în primul rând în ceea ce priveste relatiile dintre români si maghiari în cursul secolelor.

Suntem si astazi de aceeasi parere cu ceea ce scria Bíró Sándor în preafata cartii sale despre relatiile dintre români si maghiari (1975): "Suprimarea atmosferei înveninate a urii se poate face numai printr-o confruntare sincera cu trecutul." ... [Aceasta confruntare] "ofera prilej pentru ambele parti sa faca un proces de constiinta a sinelui si sa recunoasca fiecare pacatele trecutului. Autoconfruntarea cu tot ce s-a facut în mod gresit este, pe de alta parte, o conditie prealabila pentru a încheia trecutul dureros, pentru ca sa putem porni cu sufletele curate si împacate spre formarea unui raport româno-maghiar, bazat pe o mai buna întelegere si bunavointa reciproca."

Partea mai mare a Peninsulei Balcanice a apartinut timp de aproximativ 600 de ani (pâna în anul 600 d.Chr.) Imperiului Roman. În 106 d.Chr. împaratul Traian i-a învins pe dacii de la nordul cursului inferior al Dunarii si pâna în anul 275 Oltenia de astazi si partea mai mare a Ardealului a fost sub stapânire romana (Dacia Traiana). Populatie provinciei se recruta în mare parte din colonisti veniti din alte provincii. Arheologii au constatat, ca în orasele romane din Dacia viata de tip roman a disparut în jurul anului 275. S-au golit de locuitori si cele mai multe asezari rurale, si nici în cimitire nu se mai gasesc morminte dupa aceasta data (Protase 1980, 252).

Dupa romani provincia a fost ocupata de daci liberi si goti, care au fost izgoniti în jurul anului 380 d.Chr. de huni; fosta provincie fiind locuita mai târziu de gepizi, apoi de avari, iar pâna la urma de slavi.

Pe Peninsula Balcanica însa viata de tip roman a continuat dupa aceasta data înca mai mult de trei secole. Spre sfârsitul secolului al VI-lea slavii au început sa migreze, de pe locurile lor de bastina, aflate pe teritoriului Ucrainei de astazi, spre Peninsula Balcanica. Populatia fostelor orase romane s-a înlocuit, deja la mijlocul secolului al VII-lea, cu slavi. Afara de greci si slavi au mai trait în Balcani si alte doua popoare: albanezi si vlahi. Cronicari bizantini amintesc în secolul al VIII-lea în regiunea Salonicului blahorechinos-i, apoi în 976, între Kastoria si lacul Prespa (în zona centrala a Peninsulei Balcanice), vlahi. În veacurile urmatoare se vorbeste tot mai mult despre vlahi în diferite regiuni ale Peninsulei Balcanice.

În cronici nu întâlnim date referitoare la locul unde a trait înainte acest popor, cum a ajuns acolo, etc. Nici arheologia nu ne furnizeaza date legate de aceste probleme.

O explicatie ne dau calatori italieni, care, trecând în secolul al XV-lea prin voievodatele române, si-au dat seama de asemanarea limbii române cu cea italiana. Cunoscând si faptul, ca marea parte a Olteniei si a Ardealului a fost o perioada provincie romana, au considerat firesc, ca românii care locuiesc acolo sa fie descendenti ai populatiei romane din Dacia Traiana.

Teoria continuitatii daco-romane este înca si astazi general acceptata în România, desi unii istorici si mai ales lingvisti o pun sub semnul întrebarii. Teoria a fost elaborata mai în amanuntime de reprezentantii Scolii Ardelene (Petru Maior, Gheorghe Sincai, Samuil Micu-Klein), în secolul al XVIII-lea. Alaturi de descoperire a originii latine a limbii române, teoria continuitatii a constituit baza ideologica a desteptarii nationale si a formarii constiintei nationale române. - În ultimele decenii arheologii români au descoperit pe întregul teritoriu al României - printr-o munca asidua si considerabila si sub aspect cantitativ - ramasitele materiale ale antichitatii si ale evului mediu. Aceste relicte constituie nucleul de argumente ale teoriei. "Elemente ale culturii materiale de factura romana", sau de "factura romana provinciala" (Protase, 2000), monede romane, se gasesc însa în marea parte a Europei pâna în secolul al VI-lea, chiar si acolo, unde nu a trait niciodata populatie romana. Relictele arheologice nu adevaresc deci prezenta unui popor neolatin la nord de cursul inferior al Dunarii, dupa secolul al III-lea d.Chr. - Dupa prabusirea imperiului roman, înceteaza influenta romana asupra culturii materiale si spirituale europene. Aceasta este situatia si pe teritoriul fostei Dacii romane, în loc de dezvoltarea unei civilizatiei de factura romana: "Mai târziu, începând din secolul V, traditiile romane se pierd, iar cultura materiala în ansamblu, ´barbarizându-se´, îmbraca haina uniformizarii în spatiul larg nord-danubian" (Protase 2000, 70).

Problema formarii poporului român este de fapt problema formarii limbii române (Boia, 1997, 140); întrebarea care se pune este deci: cum si unde s-a format aceasta limba?

Fiecare limba a pastrat multe elemente arhaice - categorii importante ale structurii gramaticale, cuvinte, întorsaturi de fraze, etc. Aceste pot fi indicii pretioase cu privire la faptul, cu ce alte popoare au stat în legatura în vremurile stravechi vorbitorii diferitelor limbi. Astfel, de pilda, despre originea fino-ugrica a limbii maghiare ne poate da lamuriri aproape exclusiv însasi limba maghara. Mai multe sute de cuvinte, numele celor mai importante concepte referitoare la om - de exemplu, ale partilor corpului, ale numelor de rudenie, ale notiunilor primare legate de locuinta, etc. - denota asemanari cu finlandeza, de pilda: kéz ´mâna´ - finl. käsi, fej ´cap´ - pää, vér ´sânge´ - veri, fészek ´cuib´ - pesä, etc. Si structura gramaticala a limbii este asemanatoare. Aceste coincidente se pot explica doar prin faptul, ca cele doua popoare au avut stramosi comuni.

Prezenta a numeroase cuvinte turcesti stravechi în limba maghiara indica soarta în continuare a acestui popor fino-ugric: au trait împreuna cu popoare turcice, care au influentat în mod decisiv poporul fino-ugric primar, comun, stravechi si înca nediferentiat.

Formarea limbi române.

Schimbareile petrecute în limba latina în secolele al IV-VII-lea.

Româna este o limba neolatina, ca spaniola, franceza, italiana, etc. Din limba latina ni s-au pastrat, vreme îndelungata, multe texte, din care se pot studia modificarile care au avut loc în cursul diferitelor perioade. Astfel, de pilda, forma cel mai des folosita azi a trecutului verbal în limbile neolatine este perfectul compus, care s-a format în latina târzie, deci în secolele al IV-VII-lea. Cuvinte italiene ca primavera ´primavara´ sau rame ´minereu´ nu existau în latina clasica. Sensul cuvîntului latin hostis ´dusman´ s-a modificat în epoca latinei târzii: în spaniola de azi hoste înseamna ´armata´. Celelalte forme românesti corespund formelor din limbile neolatine: de ex. it. hai invitato - rom. ai invitat, it. primavera - rom. primavara, it. rame - rom. arama (cu specializarea sensului numai pentru un anumit fel de metal, cupru), si latinescul hostis ´dusman´ înseamna ´armata´ si în româna (oaste; azi învechit), ca în spaniola sau portugheza.

..."a evoluat în mod asemanator cu cel romanic, trecerea de la valoarea de pronume propriu-zis a lui ille la aceea de articol prezentînd aproximativ aceleasi faze ca în toata Romania" (Coteanu 1969, 99).

Nu avem aici spatiu suficient pentru a discuta mai pe larg schimbarile care pot fi documentate prin texte sau pasaje si fragmente de texte, care s-au produs deci în epoca latinei târzii, secolele al IV-VII-lea d.Chr. si exista în italiana, franceza etc., tot asa cum exista si în româna, - dovedind faptul ca predecesorii vorbitorilor acestor limbi au trait în Imperiul Roman, într-o strânsa convietuire. O astfel de legatura în epoca în discutie n-a mai fost posibila cu teritoriile de la nord de cursul inferior al Dunarii, acestea nemaiapartinând de Imperiu, de care le despartea un limes roman, o frontiera aparata din punct de vedere militar.1

În româna numarul cuvintelor mostenite din latina este de aproximativ 1.500. Exista desigur, ca în orice alta limba, multe cuvinte de origine necunoscuta, dintre care cam o suta exista si în limba albaneza. Câteva exemple:

Du Nay, 1996, 74-83 enumera în total 89 de astfel de cuvinte, din care este reprezentata cel mai prodigios si marcant terminologia pastoritului, cu 24 de cuvinte. Daca adaugam la acestea termeni denotând nume de plante si animale, termeni referitori la o locuinta rudimentara si termeni geografici, tin de categoria termenilor folositi de pastorii plaiurilor alpine în total 60 de cuvinte. Aceste cuvinte sunt, toate, elemente ale fondului lexical esential al terminologiei pastoritului românesc alpin.

Stramosii celor doua popoare se ocupau deci de pastorit si trebuiau sa fi trait cândva împreuna sau în vecinatatea imediata, nemijlocita unul altuia. Limba lor a fost sau indentica sau înrudita îndeaproape.

Pe baza toponimelor si a altor fapte de limba s-a constatat, ca albanezii au trait în epoca romana, în linii mari, pe teritoriul Macedoniei si (poate) al partii de nord a Albaniei de astazi.

În consecinta, si stramosii românilor au trait în epoca romana în Macedonia si teritoriile învecinate.

Astazi traiesc pe Peninsula Balcanica aromânii, meglenoromânii (megleniti), iar pe Peninsula Istria - azi doar în câteva sate - istroromânii. Cel mai mare dialect de la nord de cursul inferior al Dunarii este româna de nord ("daco-româna"), vorbita în România de astazi, Basarabia, Bucovina, Banatul sârbesc si pe valea râului Timok (în Serbia). În Ungaria traiesc cca 15.000 români.

Pâna în anul 1000 d.Chr, aproximativ, nu au existat dialecte, toti vorbitorii românei traind împreuna, în aceeasi colectivitate. Faptul este cunoscut printre altele de pe urma considerentului, ca elementele slave vechi si alte cca 70 de cuvinte, pe care românii, pe baza aspectului lor fonetic, le puteau prelua numai înainte de 900 - 1000 d.Chr., exista în dacoromâna si celelalte trei subdialectele sud-dunarene în egala masura.

În româna exista elemente comune nu numai cu albaneza, ci si cu celelalte limbi balcanice: greaca, bulgara, si sârba; mai multe sute de expresii, de pilda, adesea traduse din greaca.

"Dialectul slav (plasarea acestuia în sudul Dunarii este un fapt admis în general de slavisti) din care româna a împrumutat primele elemente slave trebuie sa se fi asemanat cu idiomul cunoscut din vechile monumente de limba religioasa (´Altkirchenslavisch´)..." (V. Rusu, în: Densusianu 1975, note, 866).

Trebuie retinuta din aceasta constatare partea a doua a frazei: dupa parerea unanima a specialistilor care se ocupa de influenta slava, influenta slava veche (înainte de cca. 900 - 1000 d.Chr.) s-a exercitat asupra limbii române pe Peninsula Balcanica. Faptul defineste deja în sine locul unde traiau în vremea respectiva stramosii românilor.

În româna vorbita la nord de cursul inferior al Dunarii exista însa mai multe elemente slave, care provin dintr-o epoca mai târzie: din limba bulgara vorbita în secolele al XI-XIII-lea. Ramânând doar la cuvinte: Macrea (Transilvania 73, 1942), a gasit dintre 24.311 de cuvinte 20.7% de origine latina si 16.4% de origine slava. - Cuvintele-baza, din care se formeaza derivatele, le-a examinat I.I. Russu (Dacoromania I, 1973, p. 196): 1550 sunt de origine latina, iar cele preluate din slava sunt în numar de peste 2.000.

Vlahii în actele sârbesti (secolele al XII - XV-lea)

Începând de pe la sfârsitul secolului al XII-lea, în actele de donatie (hrišov) emise de mosierii si regii sârbi se pot citi date amanuntite referitoare la vlahi care traiau în Sârbia. Pe baza a 40 de astfel de diplome, Silviu Dragomir ne ofera o imagine a conditiilor de viata ale acestei populatii de pastori si carausi (kjelatori).1 Mai multe hrisoave amintesc ca vlahii si albanezii traiau în vecinatatea unui altuia. Aceasta populatie a disparut mai târziu, în secolele XIV-XV-lea, dar si-a lasat o buna parte a toponimelor sale, dintre care numeroase se gasesc si în limba sârbeasca, respectiv bulgareasca, de exemplu: Kalja - din rom. calea, Valje - din valea, Ursule - din urs, Durmitor, cel mai

înalt (2528 m) vârf de munte în Bosnia, din rom. dormi, etc. Dragomir constata de asemenea, ca vlahii au locuit pe aceste teritorii deja înaintea migrarii slavilor.

secolului al XII-lea, adesea cu ajutorul cumanilor, care - stiut este - erau locuitorii teritoriului Munteniei si al Moldovei. În limba româna cuvintele cumane reprezinta primele cuvinte si nume geografice preluate nemijlocit de la o populatie la nord de cursul inferior al Dunarii. Câteva exemple: beci ´pivnita servind drept temnita´, sur ´culoare de cal, apropiata de gri´, toi ´culme´ (astazi în sens figurat în dacoromâna); si toponime: Baragan, Teleorman din cum. teli orman, ´padure nebuna, codru întunecat´, Caracal (kara ´negru´, kal ´cetate´), etc.

Nu avem aici spatiu suficient pentru o analiza amanuntita a teoriei continuitatii dacoromâne. Amintim doar cu titlu de exemplu o presupusa existenta a cuvintelor de origine dacica: Giurescu 1975, 80, afirma, fara orice rezerva, ca numele românesc al Dunarii "provine din numele dacic Dunaris". Cel care citeste numai aceasta constatare, n-are cunostinta de faptul, ca în lucrari de lingvistica (de ex. ILR II, 1969, 367) este prezentata realitatea: *Dunaris sau *Donaris este doar o forma presupusa de lingvisti moderni, dar neatestata, nimeni n-a folosit-o niciodata, nu se gaseste scris nicaieri. - Lingvisti români au încercat sa descopere cuvinte de origine dacica, dar daca citim analizele facute pe aceasta tema ale lui O. Densusianu, I.I. Russu, A. Rosetti, C. Poghirc, putem trage concluzia: nu se poate dovedi despre niciun cuvânt românesc, ca ar fi de origine dacica (vezi Du Nay Compendiu, 1999, 84-89; de altfel, în aceasta lucrare se gaseste si o scurta, dar cuprinzatoare relatare despre originea românilor).

Slavii au aparut si s-au asezat în întregul bazin al Carpatilor, deci si pe întregul teritoriu al României de astazi. Pe la 900 - 1000 au fost înca putini în Ardeal; în mare parte locuiau în zona de contact dintre regiunile montane si de ses cu iarba, pe malurile râurilor si regiunile mlastinoase. În cea mai mare parte a Ardealului au disparut, contopindu-se cu populatia maghiara. Au fost un neam de serbi, întrucât însa Stefan cel Sfânt a ordonat ca în tara sa nimeni sa nu fie serb, au devenit liberi (Jancsó 1931, 37). În partea de sud-vest a Ardealului (Caras-Severin, Hunedoara) s-au contopit cu românii, care soseau dupa 1200: aici exista zece nume de râuri românesti, preluate direct din slava, si numele vechi românesc al Alba-Iuliei, Balgrad (´cetate alba´) este de asemenea preluat nemijlocit din slava.

Maghiarii au trait în secolul al IX-lea în (regiunea denumita în scriptele vechi) Etelköz, un teritoriu situat la nord de litoralul vestic al Marii Negre, si la sfârsitul secolului al IX-lea au imigrat spre vest, în Bazinul Carpatin. Pe partea estica a marii Puste Maghiare, începând cu parte nord-estica si continuând prin Bihor, Zarand (regiunea pastreaza numele ducelui Zerind din dinastia arpadiana), prin Arad si Timis pâna la Dunare au fost decoperite cimitire si morminte unguresti din aceasta perioada a descalecatului (Erdély rövid története [Scurta istorie a Ardealului] 1989,107). În aceasta regiune mai multe duzine de sate poarta numele triburilor maghiare descalecatoare (Kér, Jeno, Tarján, Keszi, etc.) În textul cronicii din jurul anului 950 al împaratului bizantin Constantin Porfirogenetul este scris, ca pe acest teritoriu traesc "Turci" = maghiari.

În Ardeal exista numai 3 asezari purtând nume de triburi maghiare (în judetul Dabâca si Cluj). Cimitire maghiare din secolul al X-lea au fost descoperite la Cluj, în comitatul Ariesului, pe cursul mijlociu al Muresului si în partea sudica a Secuimii, mai ales în fostul comitat Trei Scaune (azi Covasna). Tot acolo si pe cursul celor doua Târnave au fost descoperite centre ale ducilor si conducatorilor de osti ungare din secolul al X-lea (Erdély rövid története [Scurta istorie a Ardealului] 1989, 117-124).

Maghiarii au folosit pentru a forma toponime nume de persoana si de popoare în forma lor de baza si mai ales în perioada dintre secolul al XI-lea si pâna la navalirea tatarilor (1241) acelasi tip de nume, prevazute cu sufixul -d sau -i. Aceste toponime timpurii apar în numar mare în întregul bazin transilvanean, (vezi de ex. Popescu, Limba Româna, 1975, 24:3), si mai târziu au fost preluate de români: de pilda Élesd > rom. Alesd, Erosd > rom. Ariusd, Kövesd > rom. Cuied, Cuiesd, Apáti > rom. Apateu, Németi > rom. Nemtiu. La sfârsitul secolului al XI-lea un mare bloc etnic al maghiarilor din Ardeal si organizatia lor politica a trait pe valea Somesului, precum si în partea centrala si vestica a vaii Muresului, în jurul Alba-Iuliei, iar celalalt bloc, secuii, în vaile de pe cursul superior al celor doua Târnave si al Oltului.

Secuii sunt, dupa toate probabilitatile, un trib de origine turceasca, care s-a alaturat maghiarilor înca înaintea ocuparii teritoriului tarii de mai târziu. Sarcina lor a fost apararea granitelor tarii, astfel se gaseau, în cete mai mici sau mai mari, dealungul granitei întregi. În diplome si documente contemporane prima lor mentiune, cunoscuta astazi, îi aminteste ca fiind locuitori ai partilor limitrofe din vestul si nord-vestul Ungariei. În est prima diploma îi pomeneste în Bihor, unde exista si astazi unele toponime care poarta numele lor. Sarcina de graniceri a secuilor a devenit si mai pronuntata în secolele care au urmat: ca neam de razboinici nascuti si foarte disciplinati, în momentele grele ale istoriei, regii maghiari (în special cei din casa arpadiana) s-au folosit totdeauna de virtutile militare ale secuilor.

În secolul al XI-lea navalesc peste Carpati, venind dinspre Moldova, pecenegii, ceea ce pune problema stringenta a crearii unei retele de aparare. În aceasta munca le revine un rol de seama secuilor, pe care regii unguri i-au asezat pâna la urma pe teritoriul Secuimii de astazi.

Secuii si-au pastrat stravechea lor organizatie politica si militara, bazata sub aspect social (deci si pe timp de pace) pe drepturi si libertati: au fost egali între ei, având doar obligatii militar-graniceresti fata de stat. Pamântul a fost în proprietate comuna composesorala mai mult, decât privata. În perioada asezarii lor definitive au fost crescatori de vite, platind regelui numai impozit în boi. Impozitul în boi a fost platita odata pe an. Boii au fost dusi la Târgu Mures (Novum Forum Sicolorum in diplomele medievale), unde nu întîmplator s-au format cele mai vechi bresle (de 700 de ani) ale macelarilor, dubalarilor si cojocarilor de pe întregul teritoriu al Ungariei de altadata. Secuii erau organizati nu în judete, ci în comitate, numite la ei szék.

Regele Stefan cel Sfânt (997 - 1038) i-a crestinat pe unguri si a pus bazele regatului ungar, Ardealul a fost de la bun început parte integranta a regatului.

Numele Ardealului: primul document, în care apare denumirea de Ultra siluam (= "dincolo de padure") este datata din 1075. În acelasi secol apare si numele de Partes Transsilvaniae ("partile de dincolo de padure") si de aici înainte Ardealul este denumit cu termenul de Transsilvania în toate actele regatului ungar, scrise în aceasta vreme în limba latina. Poporul n-a folosit limba latina, numele de mai sus fiind traducerea exacta a numelui maghiar Erdoelve ("regiunea de dincolo de padure"). Sub aceasta forma numele se poate citi pentru prima data în cronica lui Anonymus, de la sfârsitul secolului al XII-lea: Erdeuelu. Numele maghiar al Ardealului a fost tradus si în germana: în documente din secolul al XIII-lea si al XIV-lea se poate citi Überwald, Über Walt ("dincolo de padure"). Mai târziu germanii a dat un nume propriu tarii: Siebenbürgen.

Numele românesc popular al tarii este Ardeal. Acest nume se poate citi pentru prima data într-un document din 1432: Ardeliu (Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, 22). Este evident, ca aceasta forma este preluarea - si sub aspect fonetic - a denumirii maghiare de Erdély. În epoca mai noua terminologia oficiala prefera numele de Transilvania, care este preluarea formei latine folosite în documentele regatului ungar.

Sasii. Cursul inferior al Târnavelor, regiunea dintre Olt si Mures pâna la Orastie precum si teritoriul din jurul Bistritei, la nord-est, au fost slab populate în secolul al XII-lea. În aceste zone regele Ungariei Géza al II-lea, începând din 1140 - 1150, a adus colonisti germani din Flandra si cursul inferior al Rinului. Ei au fost stramosii sasilor, pe care Diploma Andreanum (1224) al regelui Endre al II-lea i-a organizat într-un popor unitar, teritoriul locuit de ei fiind numit Königsboden "pamânturi regale". Erau purtatori unei industrii si unul comert dezvoltat, toate orasele ardelenesti din evul mediu au fost fondate de ei. În sudul tarii au avut si un rol de aparare militara. Au trait conform obiceiurilor lor vechi; se autoguvernau, organizati fiind tot în unitati administrative speciale, numite szék. - Königsboden avea patru unitati administrative: Altland (regiunea Sibiului), Burzenland (> rom. Tara Bârsei, magh. Barcaság - regiunea Brasovului), Weinland (regiunea dintre cele doua Târnave), si Nösnerland (regiunea Bistritei).

Astfel au luat fiinta în Ardeal cele trei natiuni. Înaintea de navalirea tatarilor n-a existat nici-o legatura între ei.

Sub aspect juridic ungurii au fost nobili de la ocuparea tarii. Mai târziu s-a format între ei si o alta forma a nobilimii: regele a organizat comitate regale, la început Szolnok (mai târziu Belso-Szolnok, ulterior contopit cu Doboka), si Fejér; iar mai târziu Doboka, Kolozs, Torda, Küküllo si Hunyad. În centrul judetului a fost o cetate regala, personalul acesteia (functionarii regali, slujitori cetatii) formau mai târziu nobilimea ("homines vel iobagiones regis").

În evul mediu biserica a avut un rol politic extrem de important. A avut proprietati (mosii), soldati proprii, deci în arena sociala a jucat si un rol de stapân lumesc, (mirean), laic.

Desele navaliri dinspre est au pricinuit lupte frecvente. Cei care s-au distins în acestea, s-au putut ridica în nobilime si au primit domenii. Cealalta posibilitatea, prin care se putea câstiga proprietati, a fost ajutorul militar acordat pretendentilor la tron. Astfel s-a format a patura de mari mosieri - stapâni suverani pe domeniile lor. Nobilitatea se putea mosteni.

Insemnatatea judetelor regale s-a redus la începutul secolului al XIII-lea, fiindca regele a donat mosii stapânilor locali, voievozilor. Astfel s-a format clasa marilor proprietari, nobilimea de prim rang (Erdély rövid története [Scurta istorie a Ardealului], 176).

Primele cnezate pe teritoriului Munteniei sunt amintite în Carpatii Meridionali într-o diploma a regelui maghiar Béla al IV-lea, emisa în 1247. Aceste cnezate au fost situate în mare parte la sud de lantul muntilor; în parte si în Hateg: Litovoi, Farcas si Ioan, precum si Seneslav, sub suprematia regelui maghiar (Giurescu 1975, 169). Au avut o organizatie militara de sine statatoare. În cea de-a doua parte a secolului al XIII-lea stapânirea regala maghiara slabeste. Economia Munteniei se întareste, ia nastere o patura de mosieri. Interesul acestora a fost existenta unei armate puternice, dirijate din centru, prin care îsi puteau asigura dominatia asupra propriului lor popor si se puteau apara împotriva dominatiei maghiare si tataresti. Pâna la urma, în 1324, voievodul Basarab a devenit "mare voievod si domn" al întregii Munteniei, cu sediul la Câmpulung. Nepotul lui Basarab, Vladislav, este deja vazalul regelui ungar Ludovic I. cel Mare, caruia regele "i-a cedat cetatea Severinului si i-a donat lui si mosiile ardelenesti ale Fagarasului si Amlasului" ... "Astfel, Vladislav, chiar vazal fiind, a primit un refugiu în Ardeal, împreuna cu curtea, nobilii, iobagii si robii sai" (Kosztin 1989, 68-69).

În secolul al XIV - XV-lea s-a statornicit o legatura comerciala intensa între Ardeal si Muntenia. În aceasta vreme în Muntenia s-au produs putine cereale si a fost nedezvoltata si confectionarea diferitelor unelte. Acestea trebuiau aduse din Ardeal, pe când negustorii - parte sasi, parte secui - transportau în Ardeal animale vii, piei de animale, ceara, brânza, peste sarat. Prin aceasta se explica în parte stradania, urmarita secole de-a rândul, a regilor maghiari de supunere feudala a Munteniei, iar dupa aparitia turcilor si necesitatea apararii a fost o explicatie a acestei stradanii (Bíró 1973, 24).

(1241-1242) a cauzat uriase devastari în Ardeal. Hoardele tataresti au navalit prin strîmtoarea de la Verecke, Tara Bârsei si alte pasuri ale Carpatilor. Când au facut cale întoarsa de pe marele ses al Ungariei, trecând prin valea Muresului, au pustiit tot cea ce au crutat când au venit. Regele Ungariei Béla al IV-lea a refacut tara dupa plecarea tatarilor: a reorganizat apararea militara a tarii, în loc de cetati regale construind cetati fortificate pe vârfurile înalte ale muntilor. Pentru popularea Ardealului au fost adusi oameni din Ungaria si din strainatate si au venit si numerosi români (vezi mai jos). Nu întâmplator regele Béla al IV-lea a fost supranumit "cel de-al doilea fondator al tarii."

Regele Endre al III-lea a tinut în 1291 la Alba Iulia sfatul tarii: aceasta a fost prima adunare comuna a ungurilor, secuilor si sasilor, locuitori ai Ardealului. Acest prim sfat al tarii a fost urmat apoi de mai multe alte sfaturi, de ex. la cel tinut în 1298 în Ungaria au fost invitati reprezentantii celor trei natiuni. În diploma din 1293 a regelui Endre al III-lea se poate citi, ca ..."cu consimtamântul mai marilor tarii care sunt cu noi, am hotarât, ca toti vlahii, fie ei pe mosia oricui, sa fie dusi înapoi pe mosia noastra regala Székás" (Jancsó 1931, 48).

La aceasta data colonizarea vlahilor a fost înca exclusiv un drept regal. A fost de asemenea hotarât si faptul ca vlahii sa plateasca a 50-a parte a turmelor lor de oi. Acesta a fost un impozit cu caracter permanent înca de pe timpul când ei locuiau în Balcani. A fost parte a dreptului vlahilor (

au început sa vina în Ardeal în mase mai mari dupa navalirea tatarilor, anume în judetele Hunedoara, Caras-Severin, Fagaras si Maramures. La început se asezau numai pe domenii regale, iar mai târziu, cu permisiunea regelui, si pe mosiile episcopale si capitulare. Doar începând cu domnia lui Ludovic cel Mare (1342 - 1382) puteau efectua colonizari ale românilor si latifundiarii particulari si orasele. Salasul (pastoresc) al unui grup mai mare, format din mai multe familii se numea catun, iar în fruntea sa se afla cneazul. Cneazul deci a adus colonisti, si pentru acest serviciu a primit pamânt de la rege. O diploma a lui Ludovic cel Mare din 1350 spune: "acordam cnezatul, sperând ca prin grija lor cu sârg satele noastre de [colonisti] vlahi vor câstiga multi locuitori." - Cnezatul a fost o functie care se mostenea. În functie de marimea pamântului a fost diferit si rangul cnejilor. Unde erau mai multi cneji, a fost ales un voievod, sau spanul cetatii a numit un voievod (Hunedoara, Maramures) si în acest caz el a fost în legatura directa cu regele.

"Diplomele din secolele al XIV-lea si al XV-lea denota, ca printre cneji au fost foarte multi oameni agresivi. Se întâmpla de nenumarate ori sa atace unul casa celuilalt, sa dea foc casei si sa rapeasca obiectele mai valoroase. Omuciderea, incendierea si aducerea de prejudicii proprietatii straine este la ordinea zilei printre ei. Episcopul de Transilvania a reclamat de mai multe ori, ca cnejii care locuiesc pe mosii episcopale si capitulare sa vânda ogoare, terenuri de cosit, de parca acestea ar fi proprietatea lor; îi apasa pe cei supusi lor cu sarcini noi, mai mult, vreau sa scape de autoritatea mosierului pâna si cu puterea unor amenintari" (Jancsó 1931, 63).

Populatia româneasca a Maramuresului îsi trage originea de la vlahii, pe care i-au trimis regelui Ungariei Vladislav al IV-lea Cumanul stapânii Constantinopolului, în 1284 - 1285. Împreuna cu oastea maghiara, acestia i-au batut pe tatari pe cursul superior al Tisei, unde tatarii au facut o incursiune. Întrucât nu mai voiau sa se reîntoarca în tara lor, regele i-a asezat în Maramures (dupa vechi cronici rusesti, Jancsó 61).

În fruntea regiunii militare de paza granicereasca, care s-a creat în secolul al XIV-lea cu sediul la Baia, a stat voievodul maramuresean Dragos. În 1359 voievodul maramuresean Bogdan s-a stramutat în Moldova si a ocupat scaunul voievodal. Prin aceasta a luat fiinta voievodatul românesc al Moldovei, la început doar în partile învecinate cu Maramuresul. Regele Ungariei Ludovic cel Mare n-a putut împiedica ruperea si independenta sa de regatul sau.

În listele decimale papale din anii 1332 - 1337, în Ardeal au fost consemnate 950 de parohii obligate sa plateasca dijma. Aceste sate au fost locuite de catolici; dar, în vremea respectiva, ca si astazi, tineau de cele mai multe parohii catolice una sau doua filiale. Asadar, numarul asezarilor locuite de catolici poate sa fi fost în jurul de 2.550, numarul total de asezari în Ardeal consemnat în documente din 1350 .- Nesocotând filialele, Pascu (1984, 60) afirma ca în cca 2.000 de localitati nu locuiau catolici, ci români sau ruteni ortodocsi, - o concluzie evident gresita.

Ridicarea bisericilor greco-orientale (ortodoxe) începe în Ardeal la sfârsitul secolului al XIII-lea; primele la Densus, Sânta Maria Orlea, Gurasada, Strei, Streisângeorgiu (Giurescu 1975, 338-339).

Papa Clementin al VI-lea dispune în 1345 calugarilor franciscani sa-i treaca pe români la religia catolica, dar acestia au opus o rezistenta puternica, sub conducerea clerului ortodox. Toate încercarile de mai târziu de partea catolica (papa, regi unguri, etc.) au esuat de asemenea.

În Ungaria dreptul privat al proprietatii a fost reglementat de Bula de Aur al regelui András al II-lea, conform unei codificari juridice riguroase de tip apusean. În secolul al XIV-lea scade însemnatatea comitatelor regale, cea mai mare parte a pamântului ajungând pe mâna marilor latifundiari. Din aceasta cauza nobilimea proprietara de mari mosii a fost obligata la recrutarea si aprovizionarea armatei (sistemul banderial fiind acelasi ca si în Europa Occidentala). Pe vremea domniei lui Ludovic cel Mare a fost întarita clauza de aviticitate si de resistenta a Bulei de Aur, care a oferit nobilimii o putere si independenta sporita fata de rege. Cronicarul Gr. Ureche admira libertatea nobiliara ardeleneasca si poloneza ("justitia ungureasca este foarte dreapta") si critica cu amaraciune situatia de acasa: "în Moldova poti pieri fara tragere la raspundere, judecata si orice vina; voievodul este în una si aceeasi persoana judecator, reprezentantul acuzarii si executorul legii" (citeaza Makkai 1989, 129-130).

În voievodatele române domnitorul este stapânul absolut al proprietatii funciare, el donând o parte a pamântului oamenilor sai credinciosi, pe un timp determinat. Doar mai târziu, spre sfârsitul secolului al XV-lea se donau mosii sub forma de proprietate care se putea mosteni - acesta a fost "uricul" (din magh. örök ´etern, pe veci´) În lipsa unei codificari juridice riguroase însa a fost nevoie de întarirea domnitorului (ceea ce deobicei nu se facea fara daruri din partea beneficiarului), în cazul fiecarui act de donatie.

În secolul al XV-lea au fost mai multe rascoale în Europa împotriva exploatarii boieresti, a nobilimii mari proprietare în general. Regele Ungariei, Ludovic I. cel Mare i-a scos pe tarani, în 1365 de sub autoritatea comitiilor regali si i-a pus sub jurisdictia mosierilor. Acestia i-au privat pe tarani de dreptul lor de pâna atunci la stramutare libera. Nemultumirea a fost si mai mare pe domeniile bisericesti: episcopul a pretins plata dijmei în bani, iar taranii saraciti n-au putut face fata acesteia. În 1437, în partile de mijloc ale Ardealului a izbucnit rascoala taranilor din judete. La început taranii au luptat împotriva trupelor voievodului, repurtând victorii, dar dupa ce nobilimea i-a chemat în ajutor pe secui si pe sasi (la care nu au existat iobagi), rascoala a fost înabusita. Cele trei natiuni au încheiat o întelegere în 1437 în comuna Capâlna (judetul Szolnok-Doboka), în care s-au obligat la ajutor mutual împotriva pericolului launtric: (taranii) si a dusmanului dinafara: turcii. Acesta a fost Unio Trium Nationum, bazat pe deplina egalitate politica a natiunii maghiare, secuiesti si sasesti, si constituia baza dreptului public de mai târziu al Ardealului.

În manuale de istorie românesti se scrie deobicei despre rascoala taranilor "români si maghiari". Trebuie adaugat la aceasta, ca românii, care erau în aceea vreme în minoritate înca, traiau sub conducerea cnejilor si voievozilor lor si nefiind catolici, nu plateau deloc dijma. La rascoala participau numai acei putini români, care erau asezati pe mosii episcopale si capitulare.

Conceptia istoriogafiei românie, conform careia Unio Trium Nationum era o alianta a celor trei natiuni ardelene împotriva românilor, nu este decât formularea si retroproiectia unei idei moderne, nationaliste (care îsi are radacinile în epoca desteptarii nationale), într-o perioda, când natiune româna n-a existat înca. A existat doar o vaga constiinta de grup etnic, pe atunci înca minoritar. Întelegerea de la Capâlna se îndrepta împotriva tuturor iobagilor.

Hunyadi János a fost favoritul nobilimii maghiare mijlocii si a fost foarte popular si printre popoarele Peninsulei Balcanice. În 1446 a fost ales guvernatorul general al Ungariei, un fel de regent pe lânga regele minor. Ca sa poata lupta cu succes împotriva turcilor, s-a straduit sa puna voievozi fideli lui pe scaunul voievodatelor române. Acesta n-a dat însa totdeauna rezultatele scontate; - a pierdut în 1448 cea de-a doua batalie de pe Câmpia Mierlei în urma tradarii domnitorului Dan. Faptul a facut sa esueze planul aliantei anti-turcesti a popoarelor balcanice.

Pentru meritele sale, regele Ungariei a donat lui Hunyadi domenii uriase, iar el a sustinut din venitul acestora puternica sa armata. Nucleul trupelor sale îl constituiau armatele maghiare si secuiesti din Ardeal. Traditiile si legendele istorice ale popoarelor balcanice arata ca în persoana lui Hunyadi sârbii, românii si bulgarii vedeau mai ales comandantul secuilor. Numele lui este Iancu Sibianul (Szibinyányi Jánk), Ioan Secuiul, în cântece istorice aromânesti Iencio Ungurul sau Iencio Secuiul.

Hunyadi János a construit cetati, a întarit orase, cu sprijinul sau material a fost cladita biserica reformata din strada Kogalniceanu din Cluj, manastirea franciscana din vechea cetate a Clujului si mai multe biserici în alte orase din Ardeal (Gârbova de Jos, Sântimbru, Teius) (Jancsó 1931, 79).

Ultima mare batalie victorioasa Hunyadi János a repurtat-o în 1456 la Belgrad, unde l-a învins pe sultanul Mohamed al II-lea, care asedia Belgradul. În amintirea acestei mari victorii papa a dispus sa se traga clopotele în fiecare zi la amiazi.

Istoriografia româneasca unanim acceptata azi prezinta politica lui Hunyadi János fata de voievodatele române, de parca el ar fi vrut sa unifice "cele trei tari românesti". Ardealul, ca "tara româneasca" apare adesea si în alt context, dar acesta este total gresit: sub aspect statal si sub aspectul dreptului constitutional Ardealul a fost parte a regatului maghiar; sub aspect istoric: maghiarii locuiau Ardealul cu trei secole înainte de venirea românilor, iar populatia sa la mijlocul secolului al XV-lea a fost în majoritate maghiara, secuiasca si saseasca, cu minoritate româneasca.

Stefan cel Mare a ocupat tronul Moldovei în 1457. A organizat si a înzestrat din belsug cu arme oastea sa, a întarit cetatile. Luptele lui Stefan cu turcii au fost în general victorioase; pe patul sau de moarte (în 1504, dupa o domnie de 47 de ani) a relatat ca a dus 36 de razboaie, dintre care a câstigat 34 (IR Compendiu 1970, 138). A facut mare eforturi pentru a-si extinde domnia asupra Munteniei, dar acestea n-au avut rezultate durabile.

"Animozitatea dintre moldoveni si munteni este copios argumentata de ambele parti. Tipice pentru relatiile lui Stefan cu românii de peste Milcov sunt ingerinta armata si jaful. Stefan îi prada pe români cu aceleasi sentimente cu care îi jefuieste pe secui, fara sa faca nici o distinctie ´patriotica´ între ei. Cînd relateaza faptul ca Stefan a ordonat ostirii sale sa prada trei zile dupa plac în Tara Româneasca, Ureche nu pare sa simta incongruenta patriotica a situatiei: dimpotriva, poate fi lesne perceput tonul admirativ si justitiar" (H.R. Patapievici, Politice, 1996, 74).

În 1526 armata turceasca a învins armata regelui maghiar în batalia de la Mohács. Tânarul rege maghiar, Ludovic al II-lea, a murit si tara a ramas fara rege. În deceniile urmatoare turcii au ocupat partea centrala a Ungariei; (Buda în 1541). Principatul independent care a luat fiinta în Ardeal, a fost urmasul de drept si de fapt al regatului ungar scindat în trei parti.

Aceasta a fost epoca Reformei; în Ardeal au domnit principi protestanti, care au dus o politica dibace, în urma careia Ardealul a beneficiat de o independenta relativa. Pentru prima oara în Europa - si în lume - la 1568, s-a declarat si a fost codificata la dieta din Turda libertatea confesionala. Principatul Transilvaniei a avut parlament propriu, turcii nu s-au amestecat în treburile sale interne. Platea dari turcilor, era expus haraciului, invaziilor turcesti si tataresti, dar sub aspect administrativ, Ardealul n-a devenit niciodata parte a imperiului otoman.

Formarea Principatului Transilvaniei independent a atras dupa sine mari transformari în întregul Ardeal. N-au mai stat la dispozitie sursele materiale si de forta ale regilor maghiari, astfel cele trei natiuni trebuiau sa-si asume o mai mare contributie în administrarea si sustinerea statului.

În Ardeal Reforma a început printre sasi, care au trecut la religia luterana. Printre unguri si-au gasit adepti învataturile lui Calvin si la mijlocul secolului XVI-lea, fiul unui cizmar clujean, Dávid Ferenc a pus bazele religiei unitariene, dictonul careia, "unul singur este Dumnezeu" a propovaduit eliberarea de dogmele nascute mai târziu si reîntoarcerea la textul original al Bibliei, la litera si spiritul Sfintei Scripturi.

Judele Brasovului, Johannes Honterus si tipograful Johann Benckner raspândesc noul crez si printre români, în spiritul caruia, pentru luminarea românilor, scot de sub teasc carti religioase în limba româna. Pe cheltuiala capitanului de Deva, Geszti Ferenc apar din Vechiul Testament primele doua din cele cinci carti ale lui Moise, sub titlul de Palia de la Orastie (1580 - 82). Calugarul grec Coresi, în timpul activitatii sale de la Brasov a scos aproximativ 35 de carti în limba româna si vechea slava bisericeasca, în mare parte cu ajutor material sasesc si maghiar. Aceste lucrari au avut o mare însemnatate în formarea limbii literare române. Prima carte tiparita în limba româna a aparut în Ardeal (Catehismul luteran, 1544). Limba slava bisericeasca de pâna atunci a slujbei ortodoxe este schimbata si înlocuita cu limba româna în 1566. Báthori István instituie în 1571 la Alba Iulia o episcopie ortodoxa (greco-orientala), episcopul careia este sfintit la Târgoviste.

Principele Báthori István (1571 - 1576) continua politica inaugurata de Martinuzzi Fráter György: întrucât Habsburgii n-au putut apara Ardealul de turci, el a fost în mod deschis un domnitor care a platit tribut de vazalitate turcilor, dar în taina a fost aliatul regelui Ungariei. Dupa ce a devenit rege al Poloniei (1576 - 1586), una dintre scopurile sale principale a fost izgonirea turcilor din Europa întreaga, problemele ardelenesti însa au continuat si pe mai departe sa fie una dintre grijile sale principale (Jancsó, 16).

Secuii tineau mortis la privilegiile lor, dar dieta din 1557, desfiintând multe dintre acestea, i-a obligat la suportarea sarcinilor de natura baneasca. Mai târziu principele Báthori Zsigmond a promis restaurarea vechilor lor libertati, dar nu s-a tinut de promisiune.

În asemenea împrejurari a initiat un atac împotriva Ardealului voievodul Munteniei, Mihai Viteazul. A trimis vorba secuilor, ca el ataca Ardealul din împuternicirea împaratului Austriei, Rudolf, si daca se alatura lui, împaratul va reface vechile lor libertati. Secuii s-au alaturat în mase la armata lui Mihai, pâna într-atâta, încât o treime a trupelor sale, care se ridica la 36.000 de oameni, erau secui.

La 28 octombrie 1599 Mihai Viteazul a învins în batalia de la Selimbar (Schellenberg) - aproape de Sibiu - armata principelui ardelean si a intrat în Alba Iulia. Aici a convocat dieta, la care a declarat ca el a venit în Ardeal din însarcinarea regelui Rudolf, în calitate de loctiitor al acestuia si capitanul general al tarii. Statele si ordinele ardelene i-au depus juramânt lui Rudolf si lui Mihai, ca loctiitor al regelui. Mihai a refacut vechea libertatea secuiasca, pentru ca avea nevoie de virtutiile si calitatile lor militare, dar n-a adus nici-o schimbare în situatia taranimii române.

În vara anului 1600 Mihai l-a alungat pe voievodul Moldovei si s-a înscaunat pe sine însusi pe tronul Moldovei. Regele Rudolf însa n-a avut încredere în lealitatea lui Mihai si l-a trimis în Ardeal pe generalul sau Basta, în calitate de emisar regal, pentru a prelua tara în numele lui. Basta s-a unit cu maghiarii nemultumiti din Ardeal si în batalia de la Mirislau din 18 septembrie 1600 l-a învins si l-a alungat din Ardeal pe Mihai. Dupa aceasta, oastea moldoveneasca, ajutata fiind de polonezi, l-a alungat pe Mihai nu numai din Moldova, dar si din Muntenia. Mihai a fugit la Viena. La începutul lui 1601 statele si ordinele dietei ardelene l-au rechemat pe tron pe principele Báthory Zsigmond. Faptul a contravenit vointei Vienei si l-au trimis pe Mihai în Ardeal, ca el, unindu-se cu Basta, sa-l alunga pe Zsigmond. În batalia de lânga Guruslau trupele ardelene au fost învinse. Mihai însa, pentru a se putea mentine în Ardeal, a început negocieri secrete cu turcii. Aflând de acestea, la 19 august 1601, oamenii lui Basta l-au omorât pe Mihai, în tabara acestuia lânga Turda. Statele si ordinele ardelene, nemultumite de dominatia lui Basta, l-au ales ca domnitor al Ardealului pe Székely Mózes, care l-a izgonit pe Basta din Ardeal. Basta însa l-a chemat în tara pe Radu, voievodul Munteniei, care a învins trupele lui Székely Mózes în batalia de lânga Brasov, însusi Székely Mózes gasindu-si moartea în batalie. Basta a mai domnit dupa aceasta înca patru ani în Ardeal.

Perioada de cinci ani dintre 1599 si 1604 a fost cea mai trista epoca din istoria Ardealului. Trupele lui Mihai si mercenarii lui Basta au trecut tara prin foc si sabie, depopulând dupa fiecare batalie câte o regiune: "Au taiat fâsii din pielea spatelui oamenilor, au întors capul copiilor, încât le ieseau ochii din orbite" (Mikó Ferenc, 1603; citeaza Jancsó, 124).

În decursul acestei jumatati de deceniu, populatia taraneasca maghiara din judetele Szilágy, Szolnok-Doboka, Kolozs si Alsó-Fehér (Salaj, Dabâca, Cluj, Alba) "a devenit dintr-un bloc compact si continuu o serie de grupuri mai mici sau mai mari de enclave etnice" (Jancsó, 124).

În schimb, românii care traiau în zonele montane erau în general în siguranta, asfel încât în aceasta perioada acolo au luat fiinta noi sate românesti. Numarul românilor a crescut, multi au coborât în vai sa cultive pamântul. Interesul mosierilor a fost asezarea lor, de aceea le-au oferit diferite avantaje. În marea parte a secolului al XVII-lea au venit bejenari români si din voievodate, dar acestia nu s-au sedentarizat, ci au umblat peregrinând în toate partile, ceea ce a facut sa scada mult nivelul sigurantei publice.

Mihai Viteazul a fost omul boierilor munteni, acestia însa n-au fost de acord cu unirea cu Ardealul, fiindca s-au temut ca "se întareste prea mult puterea centrala" (Pascu 1984, 97). Raporturile n-au fost amicale nici cu voievodul Moldovei. Subtitlul uneia dintre capitolele care se ocupa de evul mediu în Istoria României. Compendiu, editia a 3-a, 1973, este: "Epoca tendintelor centralizatoare în tarile române". În acest capitol Stefan Pascu scrie despre faptele si perioada lui Hunyadi János, Vlad Tepes, Stefan cel Mare si Mihai Viteazul. Acest titlu de subcapitol este însa nejustificat, fiind retroproiectia unei idei moderne în trecut. În aceasta epoca n-a existat înca notiunea unitatii, a natiunii române (vezi de ex. Petre P. Panaitescu, Mihai Viteazul. Bucuresti, 1936). Domnitorii de mai sus nici nu s-au gândit sa uneasca "tarile românesti".

În Ardeal Bocskay István a reusit sa uneasca forte, cu ajutorul carora a izgonit armatele voievodului muntean Serban Radu (care îl înlocuia pe Basta) si a ocupat întreaga parte nordica a Ungariei, împreuna cu Pozsony (Bratislava).

Îmboldit de aceste victorii, secuii l-au declarat în 1605 principe al Ardealului, alegere confirmata de dieta de la Medias. În pacea de la Viena (1606) împaratul Rudolf a asigurat libertatea confesiunilor protestante, exercitarea fara interdictii a religiei pentru ele, si a întarit principiul, conform caruia poate aduce noi legi numai împreuna cu întreaga natiune.

Dupa moartea lui Bocskay (1607) a fost ales, la vârsta de 19 ani, principe al Ardealului Báthory Gábor. "A devenit curând un despot care nu cunoaste bunele moravuri, lege, obligatii si bunul simt, ceea ce a provocat nu numai consternare generala, ci si nemultumire. A fost data complet peste cap pacea launtrica a tarii" (Jancsó, 130).

Sunt cunoscute faradelegile si abuzurile de putere ale lui Báthory Gábor fata de sasi. A ocupat si a devastat Sibiul, apoi a promis, ca în schimbul unei sume considerabile paraseste orasul. "Acest tiran, dupa ce suma de rascumparare a fost adunata si predata, nu numai ca nu a evacuat orasul, ci abia acuma a început cu adevarat sa chefuiasca si sa ne tiranizeze" (Georg Krausz, notarul Sighisorii; Cronica sa scrisa între 1650 si 1665, p. 79. Krausz în copilarie a trait personal la Sibiu aceasta perioada).

Bethlen Gábor a fost ales principe la dieta din Cluj, convocata de turci în 1613.

În Europa în aceasta perioada stateau fata în fata doua tabere, cea catolica si cea protestanta. Luptele au izbucnit în Boemia. Cel mai aprig discutate doua probleme au fost libera exercitare a confesiunii si constitutia, dupa cum ne înstiinteaza Alvinczi Péter în lucrarea sa Querela Hungariae (Plângerile Ungariei). Bethlen a condus mai multe campanii în fruntea armatelor protestante.

În timpul domniei scurte a lui Bethlen Gábor Ardealul a prosperat. Printr-o politica chibzuita a câstigat ajutorul sasilor si al secuilor, care au acceptat acum toate poverile materiale necesare statului ardelean independent. Agricultura si - mai ales în orasele sasesti - industria si comertul au luat un nou avânt.

Bethlen Gábor si-a dat seama de importanta culturii si a sprijinit cu marinimie bisericile, scolile, înfiintând si multe scoli noi. În 1621 a înfiintat la Alba Iulia o scoala superioara de rang academic, în care a chemat, în calitate de profesori, vestiti savanti straini, în special din Olanda (Bisterfeld, Piscator; Martin Opitz din Germania). Bethlen a dus o curte mare, în care veneau adesea soli ai domnitorilor straini, savanti si artisti de renume.

Organizatia constitutionala si administrativa a Ardealului si-a primit forma sa definitiva sub domnia lui Bethlen Gábor.

Dieta cu o singura camera, membrii careia au fost trimisii judetelor, scaunelor, partilor si oraselor si principalii functionari ai acestora precum si domnii din sfatul tarii; se întrunea odata pe an. Sarcina sa a fost stabilirea si votarea darilor si legislatia pe baza prezentarii preliminare a proiectelor de lege de catre domnitor. Legile au fost aduse mai întâi în limba latina, iar începând din 1565 redactarea lor s-a facut în limba maghiara, limba consfatuirilor fiind de asemenea maghiara (si sasii au luat cuvântul în limba maghiara). Raspunzator dietei a fost si consiliul de stat, compus din 12 sfetnici alesi din sânul celor trei natiuni (maghiari, secui si sasi). Dintre ei au fost alesi si cei mai importanti functionari ai statului si solii care urmau sa fie trimisi în tari straine. Fara a se sfatui în prealabil cu consiliul de stat, în problemele importante, domnitorul nu putea lua nici o hotarâre. Presedintele consiliului de stat a fost cancelarul, implicit si primul consilier al domnitorului.

Comandantul armatei a fost capitanul pe tara; forta armata a secuilor a avut un comandant aparte, capitanul general al secuilor.

Judetele maghiare au fost administrate de prefecti si subprefecti, iar plasele de pretori si vice-pretori. Unitatile secuilor si sasilor - numite szék - i-au avut în frunte pe juzii generali si vice-juzii regali, conform dreptului si reglementarilor lor proprii, sub controlul celor pe care îi conduceau.

Dupa moartea timpurie a lui Bethlen (1629) au avut loc disensiuni si neîntelegeri, apoi în 1630 a fost ales domnitor Rákóczy György. A dus o politica precauta, facând sa creasca avutia proprie si a tarii, de pilda prin faptul ca a transformat în monopol de stat minele, desfacerea sarii, a mierii si a cerii.

Prima jumatate a secolului al XVII-lea este cunoscuta ca o epoca de aur a Ardealului. S-au construit scoli, puternice ziduri cu bastioane ale oraselor, biserici, palate domnesti. Jancsó scrie (155): "În aceasta epoca limba literara maghiara s-a întarit prin influenta ardeleneasca, care a emanat din curtea domneasca a epocii." - Alaturi de profesorii straini care au predat în scoala de la Alba Iulia a crescut si o noua generatie de profesori maghiari, de ex. Apáczai Csere János, prin care scoala de la Cluj a atins un nivel înalt. Lórántffy Zsuzsánna, sotia principelui Rákóczy György I. a înfiintat scoala superioara de la Sárospatak (orasul a apartinut atunci Ardealului). Aici a predat câtiva ani pedagogul ceh de faima europeana, Comenius (Jan Amoš Komenšky). Pe propriile sale mosii din Fagaras, Lórántffy Zsuzsánna a înfiintat 39 de scoli elementare românesti pentru popor, copiii iobagilor sai români.

În 1648 Rákóczy György I. a murit. Fiul sau, Rákóczy György al II-lea a fost tocmai contrarul tatalui sau: l-au caracterizat antrepriza temerara, hotarâri bruste si un spirit de iroseala. A mai comis si greseala ca în loc de sfetnici cu experienta ai tatalui sau, a adunat în jurul sau oameni mai tineri nu numai lipsiti de experienta politica si de viata, dar si lipsiti de capatâi, risipitori si capriciosi, asemenea principelui.

Dupa ce a reusit sa obtina sa ajunga în scaunul domnesc al Moldovei si Munteniei câte un voievod, aliatul sau, si fiindca regele Suediei, Carol al X-lea purta pe atunci razboi împotriva Poloniei, principele ardelean a considerat ca a sosit momentul propice sa puna mâna pe tronul polonez. N-au luat în considerare ca atât turcii, cât si curtea de la Viena sunt împotriva lui. Kemény János a devenit comandantul campaniei, dar el însusi a fost împotriva razboiului. Jalnica Cronica a lui Szalárdi scrie: "Kemény János, domn cu capatâi si cu minte la cap ... plângea cu lacrimi amarnice, vazând din semne triste decaderea si jalnica stare a tarii din cauza unor oameni tineri nestiutori si lingusitori, ei fiind cauza nenorocirii tarii" (Jancsó, 159). La începutul lui 1657 Rákóczy a pornit în fruntea unei armate de 40 de mii de oameni împotriva Poloniei, a ocupat Varsovia si s-a unit cu armata suedeza. Campania însa a esuat, armata lui Kemény a fost vînzolita de tatari, care dupa aceea au navalit si Ardealul. Dar au intrat în tara si turcii, precum si cei doi domnitori români si toate aceste trupe au facut uriase pustiiri si devastari în Ardeal. La Alba Iulia a ars palatul domnesc, scoala superioara împreuna cu biblioteca sa si biserica. Brasovul si Sibiul s-au rascumparat cu bani, tot asa si Clujul, dar suburbiile acestuia din urma au ars de asemenea, ca si cele mai multe orase din Ardeal.

(Judetele Kolozs, Doboka, Belso- si Közép-Szolnok, precum si Kraszna) "...în cursul a câtiva ani de înainte si de dupa ocuparea Oradeei [1660], în urma razboaielor s-au distrus în asa masura, încât cale de cinci-sase posti nu se gasea nici o coliba în sate, nu locuia tipenie de om, fiind rapiti, taiati si morti din cauza molimei" (Bíró 1973, 74).

Locuitorii satelor românesti, care erau mai aproape de munti s-au ascuns în paduri. Dupa urgia pustiitoare, în satele distruse s-au asezat grupuri de români din munti. Din cauza situatiei extrem de grele din voievodatele române, taranimea de acolo fugea în cete mari în Ardeal.

În jur de 1700 numarul românilor din Ardeal a atins cifra de 250.000, pe când în tara traiau 150.000 maghiari si 100.000 de sasi. Pe baza conscriptiei fiscale din 1721 se poate calcula, ca 48% a populatiei a fost român, 36% maghiar, si 15.6% germani; la sfârsitul secolului al XVIII-lea: 56% români, 28% maghiari si 12% germani (Bíró 1973, 98-99).

"Cel mai important motiv al stramutarii românilor a fost domnia inumana, nemiloasa a voievozilor si boierilor moldoveni si munteni, de sub care bietul iobag român s-a refugiat pâna si sub dominatia turceasca, daca putea. Dupa istoriografii români, sub turci iobagul român platea doar haraci; mosierul sau spahi platea dari, pe când acasa, sub voievozii sai nationali gemea mereu sub povara celor mai mari jafuri, pretentia unor sume si contributii în natura (alimente) tot mai mari. De sub aceasta domnie ´nationala´ s-a refugiat peste Dunare, pe pamânt turcesc, dar, desigur, cu mult mai draga inima în Ardeal, care pe atunci, cu relatiile sale consolidate, pasnice si cultura sa superioara a fost o adevarata ultima fortareata a civilizatiei europene, la marginea asupririi românesti, turcesti, rusesti." (Nicolae Iorga, Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen. Gotha, 1905, passsim).

la sfârsitul secolului al XVII-lea, principatul Ardealului a fost atât de slab, încât a trebuit sa recunoasca suprematia împaratului Austriei, care l-a acceptat pe Apafi Mihály principe al Ardealului.

Noua situatie a Ardealului a fost juridic reglementata de Diploma Leopoldina (1691; premergatoare celorlalte doua diplome ale împaratului Leopold, din 1699 si 701), care a statuat faptul, ca nu va fi nici o schimbare în starea religiilor recepte, donatiile si privilegiile de pâna atunci se confirma; hotarârile dietelor, drepturile municipale ale sasilor, adminstratia, dieta se mentine în starea lor veche, de pâna atunci. Secuii presteaza serviciul militar pe proprii lor bani, de aceea sunt scutiti de contributie publica.

În 1693 a fost statuata, de asemenea, despartirea cancelariei ardelene de cea din Ungaria. Pe aceasta baza cancelaria a fost mutata la Viena, dupa care, în mod practic, Ardealul a fost guvernat de la Viena. Promisiunile facute în Diploma n-au fost deci onorate în cele ce au urmat.

Negustorii greci care locuiau în cartierul Fanar din Istambul, cunoscând multe limbi, au fost la început interpreti, iar mai târziu multi dintre ei au ajuns în scaunul domnesc al voievodatelor. Viitorul voievod si-a cumparat la Poarta demnitatea pentru sume tot mai mari. Dupa întronare a cautat sa recâstige cât mai repede suma platita si sa câstige si pe deasupra ei. Epoca mentionata a început în 1711/1716 si a durat pâna în 1820. Populatia voievodatelor a fost apasata de sarcini neîntâlnite pâna atunci. În aceasta perioada Poarta se amesteca deja pâna si în cele mai marunte treburi, desfiintând orice ramasita de independenta.

La initiativa iezuitilor, împaratul Austriei, Leopold al II-lea a declarat în 1692 ca fiecare popa ortodox (greco-oriental), care accepta uniunea cu Roma, va fi egal în drepturi cu preotii catolici. Unirea a fost atacata din foarte multe directii, dar marele sinod din 1700, cu participarea a 1563 de popi pro-unionisti, a confirmat unirea, care astfel a devenit un fapt la nivelul clerului, nu însa si la nivelul majoritatii credinciosilor. Unirea confesionala a facut posibila pregatirea mai înalta a tinerilor români - în primul rând popi - la universtati din strainatate: Nagyszombat, Viena, Roma, Padova, etc.

Curutii lui Rákóczy si-au început în Ungaria lupta lor împotriva Habsburgilor, pentru libertatea maghiarilor, dar lupta s-a extins repede asupra Ardealului întreg. Din cauza fortarii unirii s-au alaturat curutilor si români: Nagyszeghi Gábor, care a protestat împotriva unirii în numele populatiei greco-ortodoxe din orasele ardelene, capitanul curutilor Dráguj, viteazul locotenent român Balla Vaszi din judetul Szatmár (Satu-Mare), si altii (Jancsó, 189). Rákóczy a reusit sa ocupe mare parte a Ardealului, iar în 1707 dieta de la Târgu Mures l-a ales principe domnitor. Armata austriaca însa a ocupat Ardealul deja în anul urmator si Rákóczy a trebuit sa se refugieze. În 1712 statele si ordinele ardelene au depus juramânt lui Carol al III-lea.

În 1762 regina l-a numit pe generalul Bucow comandantul militar suprem al Ardealului, dându-i sarcina sa organizeze armata de aparare a granitelor. Faptul a constituit un grav amestec în viata nobililor si secuilor, a fost în schimb o scapare de sarcinile iobagesti pentru majoritatea românilor. Exceptia era doar zona Bistritei, unde s-au produs grave tulburari, dar dupa ce Bucow a spânzurat sau i-a rupt oasele pe roata a mai multi români, recrutarea granicerilor n-a mai avut nici un impediment nici aici. Secuii au opus o resistenta mai puternica, fiindca serviciul granicaresc a însemnat pentru ei poveri apasatoare si limitarea libertatilor lor. Delegatii lor adunati la Madefalau-Ciceu au fost atacati în noaptea de 7 ianuarie 1764 de armata, care a omorât 400 de oameni si a lasat în urma numerosi raniti. Acesta a fost Siculicidiul (uciderea secuilor) de trista amintire, care a frânt rezistenta; multi secui s-au refugiat atunci în Moldova.

Situatia taranilor în Europa

Rascoalele taranesti erau frecvente în Europa mai ales în perioada secolelor al XIV - XVIII-lea: de pilda, în 1514 în Ungaria (Dózsa György), în 1515 în Carintia, "razboiul taranesc" german din 1525 - 1526, rascoalele din Franta si Rusia în secolul al XVII-lea. Cauza a fost peste tot marea cantitate si frecventa majorare a prestatiilor iobagesti (Bíró 1973, 100; Giurescu 1975, 539).

Românii ardeleni în secolul al XVIII-lea

Populatia româneasca constituia trei paturi sociale: iobagi cu gospodarie proprie, zilieri lipsiti de pamânt, si persoane peregrine, vagabonzi (vagabundus). În secolele precedente au fost numeric în superioritate cei din urma, la începutul secolului al XVIII-lea 20 - 30% a românilor îsi schimba mereu domiciliul (Bíró 1973, 100). Principala cauza a peregrinarilor a fost faptul ca oamenii cautau sa scape de muncile pe care trebuiau sa le presteze mosierimii. Printre vagabonzi erau si foarte multi tigani.

Situatia taranilor din Ardeal

În Ardeal nobilimea - în mare parte maghiari, cca 10% din totalul populatiei - a constituit patura mosiereasca; iobagii care lucrau lor, au fost în majoritate români. În aceasta vreme Ardealul a fost sub guvernarea împaratilor Habsburgi, care au secatuit tara prin impozite exorbitante si diferite contributii de stat.

În 1714, deci dupa înabusirea luptei pentru eliberare a lui Rákóczy, dieta de la Sibiu a adus reglementari privind muncile care trebuiesc prestate mosierului. Dispozitiile au fost însa imprecis formulate. Una dintre dispozitiile adoptate la aceasta dieta i-a privat pe iobagii eliberati de Rákóczy tocmai de aceasta libertate. La ordinul Mariei Tereza s-a emis în 1769 o reglementare urbariala, în care a fost încredintata mosierilor determinarea marimii parcelelor iobagesti. Cei mai multi mosieri au oferit parcele atât de mici, încât iobagul putea trai de pe urma lor numai rabdând mizerie. Este firesc în aceasta situatie ca mosierii sa fi devenit urâti în ochii iobagilor (Bíró, 1973, 101). Iobagii români rabdau aceasta situatie mult mai mult, decât maghiarii, majoritatea carora a plecat la oras, unde cautau un trai mai bun în industrie (Jancsó, 210).

Protestul iobagilor români a luat proportii sub conducerea popilor ortodocsi. Concomitent cu unirea confesionala, guvernul de la Viena a desfiintat episcopia ortodoxa de la Alba Iulia. Prin aceasta nemultumirii economice i s-a adaugat si nemultumirea religioasa. Aceasta a mai fost sprijinita si de bisericile greco-orientale straine, (sârbesti din Voivodina de astazi, rusesti): acestea au trimis carti care propvaduiau o rezistenta populara, si predicatori populari printre românii ardeleni. Ca urmare au avut loc din trei în trei sau din patru în patru ani razvratiri locale împotriva unirii religioase. Generalul Bucow, comandantul militar al Ardealului, a trimis armata, care a distrus manastiri. Sub influenta unor asemenea împrejurari Maria Tereza l-a numit în 1761 administrator episcopal la Alba Iulia pe Dionisie Novacovici, ceea ce însemna recunoasterea de fapt a bisericii ortodoxe.

Dupa toate aceste evenimente Viena a început sa-i popularizeze pe regii si împaratii din casa Habsburgilor în rândurile maselor românesti. Si biserica ortodoxa s-a apropiat de Viena, popii sai începând sa dea glas antagonismului dintre "împaratul bun" si "nobilimea rea" (Jancsó, 230).

Nobilimea a cautat sa-si mareasca veniturile în toate tarile, dar nu este lipsit de interes faptul, ca nobilimea ardeleana era mai saraca fata de nobilimea celorlalte tari aflate sub dominatia Austriei.

Populatia româneasca din Muntii Apuseni era într-o situatie materiala mai favorabila, decât ceilalti locuitori români ai Ardealului. Puteau folosi liber padurile, au avut drept de crâsmarit, etc. Statul însa strângea impozite mari, abuzurile erau frecvente si fiindca organele executive - functionarii judetului, etc. - erau maghiari, ura poporului s-a întors împotriva maghiarilor. Împaratul Iosif al II-lea voia sa introduca un nou sistem fiscal, fapt care a necesitat conscriptia populatiei. Iar pentru apararea tarii, ca o pregatire a întaririi trupelor graniceresti, a facut si conscriptia populatiei comunelor din zona granitei. Noua conscriptie a fost înteleasa de români, ca regele vrea sa faca soldati din întreaga populatie, deci îi va elibera pe iobagi (Jancsó, 223). Nobilimea a vrut sa împiedice aceasta. În situatia încordata care s-a creat, a izbucnit rascoala - pe teritoriul domeniului regal (erarial) de la Zlatna. Iobagii regali de acolo au fost la început pastori si plateau cunoscuta quinquagesima ovium (fiecare al 50-lea cârlan si o oaie cu miel) si o piele de animal salbatic regelui, respectiv, mai târziu, principelui Ardealului. La sfârsitul secolului al XVIII-lea plateau deja o taxa redusa statului. Aceasta taxa însa a fost majorata în 1775 de curtea de la Viena la aproape de trei ori mai mult ca înainte, apoi s-a mai luat de la populatie si dreptul de crâsmarit. Din aceasta cauza, la târgul de la Câmpeni (24 mai 1782) au avut loc tulburari, butoaiele cu rachiu ale arendasilor au fost gaurite. Faptasii au fost condamnati la închisoare, iar cinci dintre ei la moarte. Cu petitia iobagilor domeniului Horia (Vasile Nicola Ursu) si Closca s-au dus la Viena si împaratul Iosif al II-lea i-a primit în audienta. Dupa ce au venit acasa, Horia, Closca si Crisan, împreuna cu prietenii lor, au mers din comuna în comuna cu vestea ca regele a dispus eliberarea iobagilor. Aceeasi afirmatie au facut-o si la 31 octombrie la Mesteacan, în prezenta a 500 - 600 de oameni. Aici au mai adaugat, ca împaratul a dat ordin taranilor sa mearga la Alba Iulia, unde vor primi arme. Subprefectul judetului Zarand a trimis câtiva oameni pentru ca sa linisteasca spiritele, acestia însa au fost omorâti de tarani în comuna Curechi. Asa a izbucnit rascoala - ceata înfuriata si însetata de sânge, condusa de Crisan s-a dus de aici la Criscior, unde au omorât 17 nobili. Dupa aceea rasculatii au distrus totul, mai întâi în judetul Zarand, apoi în judetul Hunedoara si o parte a judetului Arad. Au fost distruse complet Rosia Montana si Abrudul. Dupa calculele lui Joseph Held (Cadzow, 1983, 102) numarul taranilor se poate aprecia ca fiind între 4 si 5 mii, condusi de cca 150 de soldati dezertori, tâlhari de drumul mare; printre sefi au fost si popi ortodocsi de la nivelele inferioare ale ierarhiei bisericesti. Armele lor au putut omorâ numai nobilii lipsiti de orice aparare. N. Densusianu, Revolutia lui Horea,2 Bucuresti, 1884, 163-171 scrie printre altele despre acest masacru: "În furia lor, ei [taranii] nu crutau nici femeile, nici copiii domnilor lor, si executau într-o forma pe domnii lor feudali, cum si pe aceia cari nu aveau nici un iobagiu. Revolutiunea nu era numai în contra nobilimii, ci era în contra întregului element unguresc." - "Trupele taranilor, ori pe unde treceau, în urma lor, din casele nobililor nu mai ramâneau decât cenusa sau triste ruine. Asa ca urmele acestui înfricosat resboiu de exterminare, desi acoperite de nouele ruine ale anului 1848-49, se mai cunosc si pâna azi în comitatul Zarandului" [deci în 1884] (citeaza Draghicescu [1907] 1996, 351). - Au fost ucisi în total 4.000 de oameni si arse pâna la pamânt 133 de sate (Cadzow, 138).

Au fost ucisi nu numai nobili, dar si tarani români si chiar cîtiva popi de rang mai înalt, care au sugerat cumpatare celor care distrugeau totul (Cadzow, 139). Se stie, ca biserica ortodoxa si greco-catolica a fost împotriva masacrului si a colaborat cu fortele austriece de restabilire a ordinii, astfel si Samuil Micu-Klein, unul dintre principali trei reprezentanti ai Scolii Ardelene! (Cadzow, 138-139). Din ordinul lui Iosif al II-lea rascoala a fost înabusita de armata austriaca la mijlocul lunii decembrie. Sefii au fugit; Iosif al II-lea a pus un premiu de 300 de galbeni celui care îi prinde. Asa s-a si întâmplat, si la 28 februarie 1785, la Alba Iulia au fost trasi pe roata Horia si Closca; Crisan s-a spânzurat în temnita.

Principala cauza a rascoalei a fost de natura sociala, cu un anumit colorit national. Declaratiile, scrisorile si petitiile sefilor, adresate împaratului, au fost redactate de popi ortodocsi, care au introdus în textul acestora revendicari religioase si nationale, mai mult, si aluzii la strainatate (Rusia). Pe baza acestora, în constiinta publica si poezia româneasca, - si în urma lor si în istoriografie - rascoala a îmbracat în cele ce au urmat alura unei adevarate lupte nationale pentru libertate (Jancsó, 230).

Cea mai mare însemnatate istorica, tragica, a rascoalei taranesti de la 1784 consta în faptul ca a întarit în masele românesti conceptul de "maghiar rau", si pentru prima data a transformat astfel un antagonism în esenta social, într-unul de natura nationala. Cunoscând un context istoric mai larg, faptul a fost nejustificat din mai multe puncte de vedere: 1. Nobilii maghiari n-au fost mai rai decât ceilalti nobili ai Europei (si din voievodatele române, la mijlocul secolului al XVIII-lea, familii de tarani români s-au refugiat cu zecile de mii - vezi mai sus. Chiar cu toate nemultumirile si tensiunile sociale, Ardealul nu putea fi tocmai un pamânt atât de nedorit si rau, daca a atras mase întregi de tarani. Pe nobilii maghiari din sudul Ardealului, precum am vazut, taranii români s-au razbunat crâncen, daca au avut deci pacate, au platit însutit pentru acestea. 2. A fost complet nejustificata si gresita extinderea urii purtate nobililor asupra tuturor maghiarilor. - Toate acestea nu atât poporul român, cât mai mult popii ortodocsi, dascalimea si intelectualitatea româneasca în stare nascânda le-a mentinut vii si le-a continuat în constiinta oamenilor, foarte multa vreme, chiar si în secolul urmator.

Episcopul greco-catolic în perioada 1730 - 1744 a fost Inochentie Micu-Klein; el a pus bazele constiintei nationale a statelor si ordinelor. El n-a revendicat drepturi pentru întregul popor român, ci doar pentru patura monahala greco-catolica si nobilii români, drepturi egale cu celelalte trei natiuni. Argumentarea sa: din lucrarea lui Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor, a cules informatia ca românii sunt descendenti legionarilor împaratului roman Traian si traiesc în Ardeal de mult mai multa vreme, decât celelalte trei natiuni. Sasii, fiindca punerea în practica a revendicarilor episcopului ar fi lezat si interesele lor, au obtinut, ca în 1744 el sa fie chemat la Viena, unde s-a initiat o ancheta împotriva lui. Episcopul însa s-a dus mai degraba la Roma (unde a si murit mai târziu).

Centrul spiritual românesc a fost Blajul, unde a funtionat în 1740 o scoala elementara, dupa 1755 un liceu cu limba de predare latina si un seminar teologic. Reteaua de scoli elementare a luat nastere pe timpul lui Iosif al II-lea. Constiinta obârsiei romane i-a trezit si pe români ortodocsi la o constiinta comuna de popor, care s-a manifestat într-un cadru antifeudal si religios. Intelectualitatea româna, care a putut lua nastere dupa unirea confesionala, a avut ca rezultat si nasterea constiintei nationale, care a avut ca ultim rezultat formarea natiunii burgheze.

Popii români care au învatat la universitati apusene, au facut cunostinta cu sorgintea latina a limbii lor si s-au convins si de continuitatea neamului lor în Dacia. Este deci firesc sa fi considerat o nedreptate strigatoare la cer starea înapoiata a poporului lor, "autohtona" în Ardeal si neam cu romanii gloriosi. Au elaborat aceste principii, "le-au dovedit" si l-au folosit în lupta politica a românilor ardeleni. "Istoria si limba devenisera astfel stiinte nationale si arme de lupta" (V.V. Grecu, 1973, 28).

Opera de capatâi a lui Samuil Micu-Klein este "Elementele limbii daco-române sau valahice" (1780), scrisa în limba latina, în care scrie ca limba româna îsi trage originea din limba latina clasica. Petru Maior a fost cel care a scris cea mai mult lecturata carte a Scolii Ardelene: "Istoria pentru începutul românilor în Dachia", care a aparut la Buda, în 1812. Subiectul ei este originea latina pura a românior; fata de Micu-Klein a sustinut (în mod corect), ca limba româna provine din latina populara. Cealalta teza a lui a fost continuitatea românilor în Dacia romana. Maior, pe baza unor cronici vechi (în primul rând a cronicii Gesta Hungarorum a lui Anonymus, notarul regelui Béla al III-lea) a creat în mod artificios teorii si confabulatii fantastice. De pilda a afirmat, ca hunii, împreuna cu regele Attila, locuiau în Moldova, printre români si vorbeau bine româneste (în secolul al V-lea, când înca se vorbea în toata Europa numai latineste; limbile neolatine, astfel si româna, au început sa se formeze abia cu trei secole mai târziu!). În ciuda tuturor acestor fapte, cartea lui Maior a fost opera care a avut foarte mare efect în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea; generatii întregi au citit-o cu admiratie si entuziasm.

În petitia cunoscuta sub acest nume, românii greco-catolici si ortodocsi s-au situat deja pe o platforma comuna. "Prea umila petitiune" a fost înaintata împaratului Austriei, Leopold al II-lea, în 1791. Au cerut ca românii - "care sunt cei mai vechi locuitori ai Ardealului" - sa-si primeasca înapoi locul, care le revine pe baza diplomei din 1437 de la Cluj-Manastur [o expresie a diplomei a fost interpretata în mod gresit], deci, ca românii sa fie recunoscuti ca cea de-a patra natiune a Ardealului si sa fie recunoscute si drepturile care decurg din aceasta calitate. Textul a fost formulat si redactat de reprezentantii Scolii Ardelene. Petitia a fost trimisa de rege dietei Ardelene; în fine, regele a dat un raspuns episcopilor petitionari, în care figureaza, printre altele, afirmatia ca "nu a fost adeverita, ca ar fi primit mandat de la întregul popor român sa faca acest gest."

Revolutia franceza (1789) a demonstrat, ca masele populare au un rol prioritar fata de factorii de drept statal de pâna atunci. În Europa întreaga s-a cerut cu insistenta democratie si manifestarea revendicarilor nationalitatilor. Aceste idei au dat nastere unui proces general de desteptare nationala. Maghiarii din Ardeal au mai fost stimulati în aceasta desteptare si de politica anticonstitutionala si de germanizare a Habsburgilor. A luat fiinta o societate stiintifica, care a editat memorii si lucrari istorice ardelenesti. Tot în aceasta perioada si-a început activitatea si societatea dramatica la Cluj. Spiritul national al sasilor s-a trezit în timpul domniei lui Iosif al II-lea: si ei au creat o societate stiintifica (afiliata muzeului Bruckenthal) si la Sibiu si Brasov dadeau spectacole trupe teatrale.

În vederea stimularii si ridicarii nivelului cultural al taranilor români s-a înfiintat în 1778 o societate, care a proiectat scoaterea unei foi populare în limba româna. Planul a fost sprijinit si de guvernator, contele Bánffy György, care a trimis la Viena în acest scop si o scrisoare, aparitia însa n-a fost aprobata (Jancsó, 244).

În rândul maghiarilor miscarea de promovare a reformelor a început dupa 1820, ea fiind urmarita cu viu interes si de majoritatea intelectualitatii românesti. Limba maghiara a fost "la moda" în anii 1820 în scoala de la Blaj si popi ortodocsi si persoane particulare scriau adesea ungureste episcopului lor; multe procese verbale bisericesti ale greco-catolicilor au fost scrise în limba maghiara. Episcopul greco-oriental Moga a prescris ca obligatorie, în 1829, predarea limbii maghiare la seminarul teologic din Blaj (Jancsó, 248; Makkai 1989, 203). Toate acestea, bineînteles, fara orice presiune de exterior.

În primavara anului 1848 au izbucnit revolutii în Europa întreaga împotriva absolutismului, pentru eliberarea iobagilor, pentru libertatea presei. Dupa revolutiile din martie de la Paris si Viena, revolutia a izbucnit, la 15 martie, si la Pesta.

Ambele partide ale maghiarilor din Ardeal, liberalii si conservatorii, au elaborat un program comun, al carui prim punct a fost unirea cu Ungaria. (Dar dintre conservatori multi nu au fost de acord cu aceasta.) Românii s-au împotrivit vehement unirii, iar printre sasi au fost unii, care s-au declarat de acord cu unirea, dar în ultima instanta au actionat împotriva ei. Dieta convocata pe data de 30 mai la Cluj a declarat uniunea. Tot acolo, prin articolul al IV-lea, s-a desfiintat iobagia. 70 - 80% a taranimii, în total 974.846 de oameni au primit în total 921.430 de hectare, ceea ce constituia partea mai mare a terenului agricol arabil. 80% a acestui pamânt a ajuns în posesia taranilor români (Jancsó 1931, 316). Prin aceasta masura s-a nascut proprietatea agricola nationala româneasca.

În 1842 Stephan Ludwig Roth a proclamat revendicarile sasilor. La 1844 a fost înfiintata la Sibiu o scoala de drept, profesorii careia au predat într-un puternic spirit national german, ungarofob. Aceasta scoala a avut un mare rol în faptul ca în revolutia dela 1848 sasii s-au întors împotriva maghiarilor, în ciuda faptului, ca brasovenii voiau uniunea Ardealului cu Ungaria.

Românii au convocat pe data de 15 mai o adunare nationala la Blaj, sub presedintia episcopilor, vicepresidenti fiind Simion Barnutiu si Gheorghe Baritiu. Din Muntenia au venit numerosi delegati; numarul taranilor a fost de mai multe zeci de mii. Barnutiu a formulat revendicarile celor adunati, printre care figura recunoasterea românilor ca natiune si împotrivirea fata de uniunea cu Ungaria. O delegatie a fost trimisa la Viena, o alta delegatie la Cluj, fiind aleasa si o comisie permanenta ("Comitetul National Român" de mai târziu). Comisia unionala care a luat fiinta la dieta din Cluj, si care a fost completata de cinci membri români, a discutat revendicarile de la Blaj ale românilor, precum si ale sasilor. Comisia a pregatit un proiect de lege "despre asigurarea drepturilor civile ale natiunii române pe baza egalitatii" - care însa n-a devenit lege, din cauza evenimentelor anului urmator.

Mai multi membri ai comitetului de la Blaj i-au îmboldit pe tarani la o împotrivire care contravenea legilor si care la Coslar si Mihalt au ocupat pâna si gospodariile personale ale mosierilor. Este caracteristica pentru tactica care dejuca nationalitatile una împotriva celeilalteia, ca comenduirea austriaca de la Sibiu a ordonat granicerilor secui sa faca ordine, ceea ce a avut ca rezultat noua victime, morti. - Guvernamântul General a desfiintat comitetul, însa multi membri ai acestuia s-au mutat pe teritoriului regimentului I. român de graniceri. Acesta, precum si regimentul de graniceri de la Nasaud a declarat ca nu recunoaste competenta ministerului de razboi ungar. A cauzat alte tulburari recrutarea de noi soldati. Românii au sabotat aceasta recrutare. - La a doua adunare de la Blaj, Avram Iancu a aparut în fruntea a 6.000 de moti înarmati; aici a fost stabilita organizatia militara a românilor. La 2 octombrie generalul austriac Puchner a recunoscut Comitetul National Român drept unicul reprezentant legal al românilor si a încheiat alianta cu comitetul. Maghiarii s-au înarmat dintr-o pornire de autoaparare. Atunci austriecii au dispus dezarmarea trupelor de voluntari maghiari, executarea acesteia încredintând armatei regulare si fortelor armate ale comitetului român. Prin aceasta a izbucnit în Ardeal razboiul civil.

La Lutita s-a tinut la 15 octombrie o Adunare Nationala Secuiasca, sub conducerea presedintelui Guvernamântului General, contele Mikó Imre, la care au fost prezenti 60 de mii de oameni. Trupele secuiesti organizate în mare graba au luptat vitejeste la început, dar pâna la urma au fost înfrânti la Târgu Mures.

Dupa aceasta n-a ramas armata ungureasca în Ardeal si rasculatii români s-au napustit asupra populatiei maghiare. La Sângatin au fost omorâti 130 de maghiari de multimea de cca zece mii de oameni, strânsi si atâtati de Comitetul National Român (Kosztin 1998, 43). La Ighiu au fost masacrati 176 de familii unguresti, iar în zona Blajului 400 de oameni. Vintul de Jos a fost încercuit de rasculati, care i-au somat pe localnici sa se predea. Aici însa românii din localitate n-au fost împotriva ungurilor si cele doua comunitati au încheiat o intelegere de pace, în încheierea careia au jucat un rol însemnat popii români din localitate, Muntean si Cornea: "în tot parcursul vremurilor de restriste ... i-au îndemnat tot timpul pe credinciosii lor ... la respectarea marii porunci a iubirii aproapelui" (Kosztin 1998, 45). Prin faptul ca au asigurat prezenta unei formatii militare în cetate, au împiedicat intrarea în localitate a grupurilor de rasculati. Întelegerea de pace a fost respectata si la Vintul de Jos n-au avut loc procese de tribunal militar nici dupa sosirea generalului Bem.

Cele mai sângeroase evenimente au avut loc într-o zona cuprinsa de localitatile Turda - Medias - Sibiu - Deva, care dupa plecarea armatei imperiale a încaput pe mâna rasculatilor, condusi de prefecti români. Aiudul a fost ars; dupa atac au fost numarate 800 de cadavre de unguri ucisi. Au fost distruse arhiva, biblioteca, colectiile episcopiei reformate. În împrejurimile comunei Sard românii lui Avram Iancu au omorât 3.000 de unguri - barbati, femei, copii. La Zlatna au fost ucisi 700 de oameni. Astfel a fost distrusa populatia maghiara a Zlatnei. Kosztin Árpád descrie, care au fost comunele în care au avut loc devastari, s-a dat foc caselor si au comis crime aceste bande (1998, 46 - 50). Aici citam doar câteva exemple pentru a vedea ce atrocitati s-au produs:

"Sînt împuscati si spânzurati zeci de tarani români si mai multi carturari, ceea ce are ca urmare, evident, o înasprire a relatiilor dintre revolutionarii români si maghiari" (Giurescu 1973, 596).

"Zeci de tarani români" poate însemna patruzeci, cincizeci, dar cel mult nouazeci. Dupa datele lui Jancsó numarul celor condamnati la moarte a fost de cel mult cincizeci, "si un numar neglijabil de mic al acestora a fost numai delicvent politic, ceilalti, majoritatea, fara exceptie incendiator, tâlhar si ucigas ordinar" (Jancsó, 291). - Sa comparam aceasta cu numarul maghiarilor omorâti - numai la Sângatin au fost ucisi 130 de unguri! - si cu câteva exceptii, ucigasii n-au fost trasi la raspundere, n-au primit nici o pedeapsa!

Nu avem aici spatiu suficient pentru descrierea mai amanuntita a istoriei revolutiei de la ´48 din Ardeal, trebuie însa sa mai amintim tratativele de pace din primavara anului 1849 dintre Avram Iancu si reprezentantul guvernului maghiar, Ioan Dragos, deputat în parlamentul de la Pesta, tratative care au avut loc la Abrud. Întelegerea a fost împiedicata prin actiunea unui tânar comandant militar diletant, Hatvani Imre, care a atacat Abrudul fara aprobarea superiorilor sai. Armata lui de cca o mie de oameni a fost nimicita de români, iar Dragos omorât ca tradator, dupa care au mai fost ucisi la Rosia Montana si numerosi unguri nevinovati, iar asezarile lor au fost incendiate. Ca o masura de retorsiune, Hatvani l-a executat pe Ion Buteanu si Petru Dobra.

Merita sa amintim în mod special lupta de autoaparare a judetului Trei Scaune (maiorul de artilerie, turnator de tunuri Gábor Áron, Gál Sándor, Berde Mózsa si multi altii - precum si poporul). Din noiembrie 1848 si pâna în primavara anului 1849 luptau cu armata austriaca, astfel încât aceasta nu reuseste sa ocupe Ardealul.

Soarta luptei pentru eliberare si a revolutiei maghiare a fost decisa de trupele rusesti chemate în tara: depunerea armelor la Siria a luat sfârsit la 13 august 1849. "Conducerea maghiara, prin ideologia luptei de eliberare a devenit purtatorul de stindard al progresului european si a fost pus la pamânt de cele mai asupritoare doua puteri europene, Habsburgii si Romanovii cu ajutorul nationalitatilor: majoritatea cehilor, slovacilor, românilor, croatilor" (Kosztin 1989, 21).

Razbunarea guvernului de la Viena s-a abatut cel mai mult asupra secuilor si în general asupra maghiarilor. Executii, pedepse lungi cu închisoarea, cenzura; au facut mari ravagii si trupele care se aflau în Ardeal. Doua treimi ale maghiarilor din Ardeal au fost în 1849-50 sau în închisori, sau au emigrat din tara sau serveau în armata imperiala ca soldat de rând.

În mai multe zone ale Ardealului (de ex. în jurul oraselor Arad, Sibiu, Brasov) românii au putut crea în scurt timp gospodarii care prosperau. Slavici (Politica nationala româna, 1915) a scris, ca în aceasta vreme taranimea româneasca a fost viguroasa: nu se interesau prea mult de politica, ci au cautat sa cumpere cât mai mult pamânt si sa traiasca cât mai bine. N-au fost în mod univoc nici împotriva uniunii cu Ungaria.

Dupa 1867 principiul de baza al politicii maghiare a fost liberalismul, care a asezat libertatea si drepturile individului înaintea puterii absolute a domnitorului sau a statului si se straduia sa realizeze egalitatea în drepturi a popoarelor în locul intereselor natiunii.

Situatia ecomica a românilor din estul Ungariei si din Ardeal.

Pe baza acestei conceptii liberale, guvernele maghiare i-au ajutat eficient, sub aspect economic, pe români.

Întinsele paduri din jurul Nasaudului au fost declarate în 1861 de guvernul de la Viena proprietate austriaca de stat (si predate românilor). Guvernul ungar deci ar fi putut, dupa 1867, sa considere aceste paduri proprietatea statului maghiar. La cererea românilor locali însa, în 1872, a renuntat la ele, predându-le comunitatii românesti de la Nasaud. Prin ele se putea ridica acolo un liceu românesc (frecventat si de George Cosbuc si Liviu Rebreanu, doua personalitati de seama ale literaturii române).

Patura de meseriasi si comercianti români a epocii a cunoscut o prosperitate nemaiîntâlnita pâna atunci; din fii lor recrutându-se apoi noua burghezie si intelectualitate româneasca.

În 1872 a luat fiinta Banca Albina, urmata în urmatorii 20 de ani de înfiintarea altor 50 de banci românesti. Principalul scop al acestora a fost sa-i ajute pe taranii români în cumpararea pamânturilor, dar au ajutat si organizatiile iredentiste românesti (Astra, mai târziu Liga Culturala Româneasca). În cumpararea mosiilor românesti au primit ajutor eficient de la Banca Centrala Austro-Ungara, si de la mai multe banci de la Budapesta, care au oferit împrumuturi de un volum considerabil bancilor românesti, în conditii avantajoase. Suma împrumutata de câte o banca atingea de multe ori dublul capitalului total al bancii respective (Bíró 1989, 39 - 40). Fara acest ajutor bancile românesti ar fi scos la cale cu greu. Dupa Ion Slavici în Ardeal în perioada 1850 - 1900 s-a înzecit marimea pamântului posedat de români!

Statul ungar a ajutat taranimea, fara deosebire de nationalitate. Au fost transmise metode moderne de cultivare a pamântului, în zonele locuite de nationalitati, în limba majoritatii; indivizi, comune si cooperative au primit mostre gratuite de animale si plante. Numarul celor mai saraci dintre toti lucratorii - zilierii - arata, cât nu s-au interesat guvernele maghiare de întarirea economica a elementului maghiar: în 1900 în Ungaria 25.5% a populatiei a fost zilier, în Ardeal, în zonele locuite de români numai 19.7% - si în Secuime a atins cea mai înalta valoare: 30.7% (Bíró 1989, 29).

Situatia economica a românilor în Principate

În aceeasi perioada în principatele române situatia taranimii a fost extrem de grea.

"Desi productia agricola crescuse mult în ultimele decenii (între 1886 si 1906 cu 100%) si desi preturile produselor sporisera considerabil, totusi taranimea se afla într-o situatie grea, avînd un standard de viata foarte coborît. Pricina de capetenie era lipsa de pamânt, repartitia defectuoasa a proprietatii: în timp ce 4.171 de proprietati mari însumau 3,787.192 hectare, 1,015.302 tarani stapîneau numai 3,319.695 hectare, acestora din urma revenindu-le asadar circa trei hectare de cap. Celelalte proprietati agrare (între 10 - 100 ha) totalizau 816.414 hectare. Era, prin urmare, o izbitoare disproportie: peste un milion de tarani stapîneau mai putin pamînt decît cîteva mii de proprietari mari (Giurescu 1975, 648).

"Situatia taranului român din Ungaria este incomparabil mai buna, decât a taranului din România. La aceasta situatie contribuie în mare parte starea noastra culturala, care nici nu se poate compara cu cea a taranilor din România. La noi aproape fiecare taran stie sa scrie, sa citeasca si traieste în conditii de igiena destul de bune" (Unirea, Blaj, 22 august 1911; citeaza Bíró, 1989, 34).

Dintr-un cântec popular (Gura satului - foaie hazlie, - X, 1870, nr. 39; citeaza Gramada, 1974, 159):

Relatiile grele existente în principatele române n-au prea fost mult schimbate de cele câteva împartiri de pamânt: între 1878 si 1881 au fost împartite la 48.342 de tarani 229.063 de hectare pamânt si au fost vândute pamânturi si din fondul funciar de stat, dar si din acestea au primit doar putini tarani.

"Se adauga apoi sistemul nenorocit al arendarilor, foarte multi dintre latifundiari nelucrându-si direct pamântul, ci dându-l pe mâna arendasilor, în buna parte straini, care aveau interesul sa scoata cît mai mult de pe mosii. De aici, o expoloatare neomenoasa a taranilor, socotindu-li-se ziua de munca la un pret redus, luîndu-li-se, în schimb, dobînzi camataresti la avansurile pentru hrana, sporindu-li-se dijma (pîna la una din doua) si nu arareori, facîndu-li-se masuratori nedrepte. Administratia locala, cointeresata, era de partea arendasilor" (Giurescu, 1975, 648).

Aproximativ 70% a marii proprietati funciare românesti a ajuns astfel pe mâna unor arendasi paraziti, în locul mosierului, care n-a vrut sa se ocupe de gospodarie. Pentru cea mai cruda exploatare s-a facut vinovat trustul Fischer. Pentru un hectar de pamânt se plateau mosierului 20 de lei, iar de la tarani, care lucrau efectiv pamântul, se lua arenda de 50 - 70 de lei!

"Taranii nostri se afla într-o stare de foame permanenta, stare care rezulta din situatia noastra agrara. În partea de nord al Moldovei 88% a taranilor n-au un sfârc de animal de casa si nu poate da copiilor sai o lingura de lapte, din care, din cauza subalimentatiei, 40 - 50% mor pâna la vârsta de 5 ani (Tribuna poporului, Arad, 11 martie 1907; articolul profesorului universitar iesean C. Stere).

Ultima concluzie a profesorului Stere:

..."populatia agricola a regatului român liber se afla într-o situatie mult mai mizera, decât fratii sai subjugati din Ungaria, Bucovina, si chiar Basarabia" (citeaza Bíró 1989, 31).

Aceasta stare de extrema exploatare a dus la mai multe actiuni de protest din partea taranilor, si în 1907, o rascoala taraneasca a izbucnit în Moldova (în satul Flamânzi), care s-a raspândit repede în toata tara. La ordinul guvernului, armata a zdrobit rascoala cu arme, omorând 11.000 de tarani.3

Politica nationala a guvernelor maghiare între 1867 si 1914.

Compromisul politic încheiat cu Austria în 1867 a atras dupa sine intentia maghiarilor de a trai în pace si cu nationalitatile. Din aceasta cauza a votat parlementul maghiar, la propunerea lui Deák Ferenc, legea XLIV. din 1868 "în problema egalitatii în drepturi a nationalitatilor." Aceasta lege a continut dispozitii în 29 articole în legatura cu folosirea limbii nationalitatilor. A continut garantii juridice si a pornit de la preceptul drepturilor colective. Limba oficiala a statului a fost cea maghiara, dar toate legile trebuiau traduse în limba nationalitatilor. Functionarii administratiei de stat au trebuit sa foloseasca în contactul lor oficial, în propriul lor domeniu de activitate, fata de persoane particulare sau institutii (comune, societati, etc.) "în masura posibilitatilor limba acestora." Folosirea limbii proprii a fost asigurata si în fata instantelor judecatoresti. Conform articolului 20, comunele decid ele însele limba proceselor verbale si a administratiei lor, iar articolul 21. a dispus ca "functionarii comunali sunt obligati sa foloseasca, în contactul lor cu localnicii, limba acestora." A fost libera înfiintarea de scoli, iar la ocuparea posturilor singurul criteriu a fost capacitatea profesionala personala. Guvernul s-a straduit, ca si românii sa ajunga în pozitii înalte; ca rezultat al acestei stradanii, au ajuns români de ex. si în Curtea Suprema (de Casatie).

Libertatea cuvântului si a întrunirii a fost nelimitata, a fost desfiintata cenzura, în procesele de presa au decis jurii compusi din cetateni independenti. În judetele cu majoritate româneasca au fost scrise româneste si procesele verbale ale adunarilor judetene generale, viata comunala decurgând de asemenea în româneste (Bíró 1989, 86 - 91).

Românii din Ungaria au avut tipografii si edituri proprii, care au scos un mare numar de lucrari politice, literare si stiintifice de specialitate. Ziarele îsi dadeau liber parerea în problemele politice care îi priveau si desi în câteva cazuri, iesite din comun, au fost intentate procese de presa, presa româneasca a beneficiat de o libertate incredibila. În acelasi timp, cele mai multe sute de mii de maghiari din regatul român n-au beneficiat de nici un ziar maghiar, neaprobându-li-se acest lucru! (Raffay 1989, 176).

Legea nationalitatilor din 1868, în care au fost delimitate precis si pentru prima data în Europa drepturile nationalitatilor, a atras si atentia opiniei politice din Europa Occidentala, subliniindu-i-se caracterul democratic si liberal (de pilda, dupa parerea francezului Eisenman da dovada "de un spirit de marinimie" si "este foarte liberal" [trčs liberale] (Bíró 1989, 70).

Dupa 1920 toti autorii români de specialitate au afirmat, ca legea nationalitatilor n-a fost respectata, ceea ce nu este adevarat. A fost o greseala a legii, ca lipseau din ea masurile de sanctionare si retorsiune în cazul încalcarii ei. Acesta, dupa parerea lui Bíró, "se poate explica prin curentul de idei al liberalismului general" (1989, 70). Altfel, respectarea legii depindea si de faptul, ca unii functionari cât respectau de mult legea si ce raporturi întretineau cu nationalitatile. Acestea din urma în schimb depindeau tocmai de comportamentul nationalitatilor. Însisi românii au refuzat legea, reducând astfel puternic valoarea si valabilitatea ei (Gratz Gusztáv [1934], 1995 I, 87).

În ciuda tuturor acestora, în întreaga perioada a domnit spiritul legii nationalitatilor si a aparat - Ungaria a fost un stat al dreptului - nationalitatile. Românii ardeleni si din estul Ungariei s-au întarit sub aspect economic într-o masura de necrezut: pornind de la începuturi rudimentare, au putut crea o retea scolara româneasca, îsi puteau folosi limba în public. În judete cu majoritate româneasca populatia vorbea tot timpul româneste cu conducatorii locali, care erau în cele mai multe cazuri ei însisi români, dar chiar si în cazul când erau maghiari.

Învatamântul

Statul ungar a asigurat prin lege organizarea scolilor confesionale. Pe baza legii XXXVIII. din 1868, comunele bisericesti românesti au înfiintat în câtiva ani 2.000 de scoli primare românesti cu limba de predare numai româneasca. Legea a pus doar urmatoarele conditii: într-o sala pot fi învatati cel mult 60 de copii, învatatorii trebuie sa aiba si scriptic o pregatire, etc. Biserica ortodoxa n-a avut însa atâta putere materiala sa fi putut îndeplini aceste conditii, de aceea statul ungar ar fi putut practic desfiinta întregul învatamânt primar românesc, din cauza nerespectarii legii. Dar guvernul ungar a dorit sa dezvolte învatamântul primar românesc. În jurul anului 1910 procentajul scolilor care nu îndeplineau cerintele legii era înca tot de 30%. În Ungaria în 1869 au fost 2.569, în 1914 2.901 scoli românesti (Bíró 1989, 158). În 1913-14 în Ungaria 1.149 de locuitori români au avut o scoala publica cu limba de predare româneasca (mult mai mult, decât în regatul român, unde 1.582 de locuitori au beneficiat de o scoala). Legea de la 1868 a asigurat dreptul parintilor de alegere libera a scolii si acest principiu a fost respectat tot timpul. 75% a copiilor români au frecventat scoli cu limba de predare româneasca, parintii celorlalti alegând o scoala maghiara sau germana. Profitând de dreptul alegerii libere a scolii, mii de copii maghiari au fost înscrisi în scoli cu limba de predare româneasca si guvernele maghiare n-au luat nici-o masura împotriva acestei situatii (Bíró 1989, 163).

În 1879 a aparut o lege despre predarea limbii maghiare ca disciplina în scolile populare elementare. Posibilitatile acesteia au fost mult limitate de lipsa învatatorilor români care cunosteau limba maghiara. În 1880 dintre cei aproximativ 2.300 de învatatori români, 1.500 n-au stiut deloc ungureste si numai cca doua sute stiau atât de bine, încât puteau preda maghiara, ca disciplina. Statul ungar a organizat cursuri de învatare a limbii maghiare, care au avut ca efect îmbunatatirea acestei situatii, dar cei care n-au stiut ungureste - si astfel de învatatori au mai existat si în 1914 - n-au suferit de nici-o masura de sanctionare, puteau preda în continuare si în scolile lor nu s-a predat limba maghiara. Procesul de învatamânt desigur a avut loc româneste si acolo, unde maghiara a fost predata ca disciplina.

În regatul român nici n-a fost vorba de o asemenea toleranta: În anii 1880 parlamentul de la Bucuresti a votat legea învatamântului public. Legea a pornit de la principiul, ca activitatea de control al statului asupra scolilor se îndreapta nu numai asupra unei supravegheri politienesti, ci si asupra sustinerii traditiilor nationale. Nu poate fi tolerata situatia în care exista locuitori, care "nici macar nu cunosc limba patriei lor" (Raport asupra proiectului de organizatiune a învatamântului public; Barna, citat de Bíró 1989, 173). În scolile publice, indiferent de limba materna a elevilor, n-a fost tolerata alta limba, decât româna.

Pentru a reveni la Ungaria dintre 1867 - 1914, o mare problema a fost salariul învatatorilor. Acesta a fost mai mic, decât a unui om de serviciu de la banca si adesea nici n-au primit întreaga suma. În 1907 a intrat în vigoare legea lui Apponyi, care a avut ca scop principal remedierea acestei situatii. Legea i-a considerat pe învatatorii scolilor confesionale angajati publici si a asigurat salariul lor prin intermediul administratiei locale. În 1910 în cel putin jumatatea scolilor românesti, consistoriul bisericesc, sustinatorul scolii, n-a putut asigura salariul de învatator prescris. Majoritatea celorlalti a cerut ajutor de stat. Toate scolile primare românesti au beneficiat în 1915 de cca doua milioane coroane ajutor de stat (Bíró 1989, 169).

Conform propagandei nationaliste române, prin acest ajutor statul ungar "s-a amestecat în treburile interne ale scolilor românesti," - ceea ce nu este adevarat. Dascalii si popii au insuflat copiilor un puternic spirit national românesc. Colectia de cântece românesti patriotice era în mâinile fiecaruia: Desteapta-te, române; Hora Unirii; Patria româneasca, etc. Toate acestea erau puternic sprijinite de regatul român. Cântecele au ovationat "unirea româneasca, pe care o dorim cu totii"; cu ocazia predarii limbii si istoriei române învatatorii au sadit în sufletul copiilor respectarea amintirii lui Avram Iancu si a lui Horia, care au fost "vitejii conducatori ai nobilului neam românesc", luptatori împotriva "ungurilor barbari". Toate acestea au fost acceptate de guvernele maghiare în numele liberalismului (Bíró 1989, 175).

Situatia n-a fost alta nici în scolile medii. Scolile românesti au fost absolut autonome în privinta conducerii interne, a limbii de predare, a stabilirii planului de învatamânt, a alegerii profesorilor si a manualelor. N-a împiedicat nimic afirmarea unui spirit national românesc (Bíró, 1989, 212).

A fost deci complet neîntemeiata propaganda dusa în Europa Occidentala în legatura cu "maghiarizarea fortata" care are loc în Ardeal.

Un manual aparut în 1995 afirma ca (dupa recunoasterea independentei României [1881] "guvernul de la Budapesta a intensificat prigoana împotriva populatiei române, de maghiarizare a acesteia" (Cristescu 1995, 78) - fara a da exemple. În schimb, despre Basarabia are ce scrie si da concret exemple în ce a constat rusificarea: n-a fost aprobata înfiintarea scolilor românesti, a fost stimulata emigrarea românilor si în aceasta parte de tara "au fost colonizati multi rusi, ruteni, bulgari si germani" (Cristescu, 1995, 79-80).

Situatie românilor din tarile învecinate

În Rusia, în regiunea Basarabia a acesteia, au trait cca un milion de români în aceasta epoca (70% a populatiei).

"... în 1867 limba moldoveneasca fu scoasa din toate scolile publice din Basarabia. De atunci încoace toate scolile, fie ca erau întretinute de cler, de zemstve sau de stat, erau scoli rusesti, cu limba ruseasca, cu tendinte rusesti si cu duhul rusesc" (Nistor [1923] 1991, 253).

În Serbia au trait un sfert de milion de români. Nu li s-a permis sa-si foloseasca în public limba, nici macar în biserica, unde era obligatorie limba sârbeasca. Numele popilor români, a elevilor si a functionarilor au fost sârbizate, ele primind un aspect fonetic sârbesc (Bíró 1989, 100).

În mare parte cu concursul emigrantilor ardeleni, în 1890 a fost înfiintata la Bucuresti Liga Unitatii Culturale a Tuturor Românilor. Ei au dus o vehementa propaganda anti-ungureasca si în presa vesteuropeana. Liga Culturala a initiat o politica de diversiune fata de Monarhia Austro-Ungara, care mai apoi a devenit politica oficiala a tuturor partidelor politice românesti, indiferent de coloritul lor ideologic. Aceasta politica "de unificare a natiunii" a fost în continuare politica oficiala si a guvernelor românesti pâna la primul razboi mondial.

Numele de localitati din Ardeal au fost folosite dupa 1867 în limba proprie a fiecarei natiuni, atât în viata particulara cât si în contactul lor cu autoritatile. Spre sfârsitul secolului al XIX-lea însa trebuia reglementata aceasta problema, fiindca existau multe localitati cu nume identic - ca de exemplu Sacel, Saliste în româna, Szentmihály, Szentmiklós etc. în maghiara - care produceau multe neîntelegeri, mai ales la posta. Camera deputatilor din parlamentul de la Budapesta a adoptat în 1898 o lege, prin care s-a stipulat ca fiecare sat poate avea numai o singura denumire oficiala. Acest nume a fost stabilit de ministrul de interne, dar legea a mai stipulat si faptul ca ministrul îsi poate exercita acest drept "numai ascultând parerea comunelor în cauza si a adunarii magistraturii acestora" ... "cu posibila luare în considerare a dorintei comunelor interesate" (Bíró 1989, 97). Alaturi de numele oficial astfel stabilit însa, conform articolului 5. al legii, "denumirea diferita de aceasta se poate scrie în paranteza."

Limba româna s-a folosit în public si pe scara larga în Ungaria si daca au existat abateri, de pilda din partea unui casier de la caile ferate etc., ele au fost persecutate din oficiu si pedepsite ca o contraventie.

Activitatea presei românesti

Libertatea presei a fost foarte larga. Presa româneasca a propagat liber asa-zisul boicot rasial românesc. Acesta consta în faptul, ca ziarele atacau pe toti cei care întretineau legaturi de prietenie cu ungurii sau aratau o oarecare întelegere fata de maghiari. Saptamânalul Libertatea din Orastie, scos în 1902, în primul sau numar (articolul editorial intitulat Terorisare din 1 ianuarie 1902) scrie: "Libertatea considera ca cea mai importanta parte a menirii sale, sa faca poporul nostru terorizator" (Bíró 1989, 259).

"[sa] nu dam pâine, daca sunt flamânzi, nu dam apa, când sunt însetati, ne închidem usile înaintea lor, când cer gazduire." Acestea sunt cuvinte tari, dar în practica nu s-au multumit cu atâta: cel care la alegeri a votat un candidat de deputat cu programul guvernului "casa lui a fost incendiata peste noapte de ´faptasi necunoscuti´, animalele lui au fost furate, el însasi a fost batut pâna la sânge" (Libertatea, Orastie, 1905, 50; citat de Bíró 1989, 159).

Guvernul ungar a tolerat si aceste fapte.

În vara anului 1914 a izbucnit primul razboi mondial. România, în ciuda aliantei cu puterile centrale, a ramas neutru ("neutralitate armata"). Dupa doi ani de lupte a devenit evident ca puterile Antantei se afla în superioritate. În august 1916 Antanta a încheiat o întelegere secreta cu România, în care i s-a promis Bucovina de sud, Ardealul si partile Ungariei de est, în caz ca România ataca Austro-Ungaria.

În martie 1919 la Budapesta a fost proclamata Comuna. Armata acesteia n-a putut tine piept atacului românesc si la 4 august armata româna a intrat în Budapesta. Generalul H.H. Bandholtz, membrul american al misiunii militare al aliatilor, în memoriile sale (An Undiplomatic Diary, New York, 1933) a descris istoria demontarii fabricilor si a devastarilor neînfrânate. Pe baza acestuia scrie Horthy Miklós în Memoriile sale (ed. II., 1974, 115):

"Daca el [Bandholtz] nu apare la timp, personal, cu cravasa în mâna, în palatul regal, acesta este negresit golit. În fata Muzeului National au aparut deja camioane românesti, care asteptau doar sa fie încarcate; muzeul a fost salvat de devastare numai prin faptul, ca generalul a sigilat usile lui în numele aliatilor."

Amiralul Horthy Miklós, în fruntea armatei nationale ungare a intrat în Budapesta la 16 noiembrie 1919. Horthy Miklós a fost taxat de comunisti, printr-o falsificare a istoriei care le-a fost proprie, fascist, epitetul fiind fluturat în lung si în lat si de politicieni români. Afirmatia este una dintre cele mai mai grosolane minciuni, pe care comunistii au inventat vreodata, în legatura cu o persoana data. Horthy apara interesele nationale ungare; relatiile sale cu Hitler n-au fost bune, el nefiind nici prieten, nici aliat politic cu Hitler si Germania nazista. A urmat doar o politica de conjunctura, care corespundea intereselor Ungariei si de multe ori a fost fortat de împrejurari: situatia geopolitica a tarii, rolul sau politic mult redus în urma trunchierilor teritoriale de la Trianon, etc.

În Ungaria fascismul a fost reprezentat de Partidul Crucii Sagetate a lui Szálasi. Atitudinea de omenie a poporului ungar este demonstrata printre altele de faptul, ca numarul membrilor acestui partid a scazut în timpul razboiului: în 1940 avea 116 mii de membri, iar cu trei ani mai târziu mai putin de o suta de mii (Carsten 1967, 180). Astazi este putin cunoscut, dar este fapt ca Szálasi n-a fost de acord cu uciderea evreilor. Dupa parerea lui "evreii trebuiesc angajati pâna la sfârsitul razboiului la munci publice, iar apoi trebuie sa emigreze" (Carsten 1967, 180).

Horthy Miklós a resistat consecvent pretentiilor fasciste. F.L. Carsten scrie în cartea sa despre fascism (Carsten 1967, 180): "Pâna la urma germanii l-au înlaturat pe Horthy, fiindca a încercat iesira Ungariei din razboi, si tot germanii au ajutat sa ajunga la putere pe Szálasi si Partidul Crucii Sagetate, când armata rosie se afla deja pe pamânt ungar." (La 16 octombrie 1944 palatul regal de la Buda a fost ocupat de trupe SS, Horthy Miklós capturat si internat a doua zi în Bavaria.)

În cartea întitulata Puteti povesti despre aceasta... [Om detta mĺ ni berätta...], Stockholm, 1998, autorii suedezi scriu în legatura cu persecutarea evreilor, ca dupa ocuparea Ungariei, în vara anului 1944, când germanii au vrut sa deporteze pe evreii din Budapesta, printr-o dispozitie energica, Horthy Miklós a împiedicat deportarea din tara a 300.000 (trei sute de mii!) de evrei, "masura prin care i-a salvat".

Si Lucian Boia a remarcat, ca imaginea lui Horthy este falsa în istoriografia româneasca: "Manualele românesti prezinta Ungaria înca de la instaurarea lui Horthy în 1920 ca supusa unei dictaturi de tip fascist (ceea ce, în treacat fie spus, nu este chiar adevarat)..." (Boia 1997, 223).

a anectat României Ardealul, partea estica a Banatului, partea estica a marelui Ses al Ungariei, Tara Crisurilor, zona orasului Satu-Mare si Maramuresul. Pe acest teritoriu de 102.200 km patrati au trait în 1910 5 milioane 247.467 de locuitori, printre care 2 milioane 829.454 români, 1 milion 661.805 maghiari si 564.789 germani (sasi si svabi). Procentajul românilor a fost deci 53.8%, a ungurilor de 31.6% (cu un grup însemnat de-a lungul noii frontiere), iar a sasilor si svabilor în total 10.8%. Este deci o minciuna sfruntata afirmatia lui Stefan Pascu, ca autorii tratatului de la Trianon "au luat în considerare vointa popoarelor" si ca "limba balantei judecatii acestora s-a înclinat spre Ungaria si nu spre România" (Pascu, Ce înseamna Ardealul?, versiunea maghiara, 1984, 240).

Pe data de 1 decembrie, Comitetul National Român a convocat la Alba Iulia o Adunare Nationala. La aceasta adunare, zice-se, o suta de mii de participanti au proclamat anexiunea teritoriilor de mai sus la regatul român.

"În Cartea Rosie, publicata oficial de republica austriaca de la 1918, un functionar sas ardelean al arhivei de la Viena, Grósz [recte: Groos] Roderich a editat procesul verbal al consiliului de ministri comun, din care reiese fara posibilitatea oricarei rastalmaciri ca reprezentantul oficial al statului maghiar, contele Tisza István s-a declarat împotriva pornirii razboiului si aceasta conceptie a sa a reprezentat-o energic si împotriva colegiilor sai austrieci: de atunci n-a mai fost posibil sa fie serios argumentata destramarea si aruncarea noastra [adica a ungurilor] într-o vesnica serbie, prin minciuna începerii razboiului."4

La conferinta de pace de la Paris, seful delegatei române, Ionel Bratianu, a facut apel mai întâi la dreptul istoric, afirmând ca granitele României se întindeau odinioara pâna la Tisa si ca maghiarii s-au asezat printre ei cu forta armelor; a dat o cifra falsa, mult sub cel real, al maghiarilor; pâna la urma însa "a facut apel exclusiv la pretentiile de anexiune teritoriala bazate pe întelegerea secreta de la Bucuresti din 1916" (Marschalkó 1960, 25).5 Este evident ca decizia conferintei de pace a fost luata pe baza acesteia.

Au fost însa si în Europa Occidentala politicieni, care au avut un unghi de vedere mai larg. Astfel, de pilda, Charles Danielou, care în raportul sau prezentat parlamentului francez despre tratatul de la Trianon, a constatat: "am avut si o alta posibilitate: mentinerea imperiului Habsburgic." (Desigur, acordând autonomie nationalitatilor si dând acelasi statut teritoriilor locuite de cehi si croati, de care beneficia si Ungaria.) "... pastrarea unui cadru de secole ar fi redus cauzele dusmaniilor în Europa Centrala" (citeaza Gratz [1935] 1992, 288). Nu trebuia sa treaca mult timp, pentru ca sa devina evident: tratatul de pace de la 1920 a amplificat cauzele dusmaniilor în Europa Centrala si a contribuit puternic la faptul ca fascismul a câstigat teren în Germania si ca prin aceasta a contribuit si la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, care a atras dupa sine moartea a zeci de milioane de oameni; ca urmare, Europa, - împreuna cu puterile învingatoare! - si-a pierdut rolul sau conducator de pâna atunci în lume.

Adunarea de la Alba Iulia a promis vot universal, reforma agrara, libertatea presei si a întrunirilor.

"Libertate nationala deplina ... pentru fiecare popor, în propria sa limba, organizându-si administratia prin indivizi din sânul sau ... câstigând reprezentatie în organele legislative si în guvernare tarii conform numarului indivizilor din care se compune." Asemenea prescriptii figurau, cu valabilitate obligatorie, în anexa de protectia minoritatior a conferintei de pace de la Paris, în 12 puncte. Conventia Minoritatilor (Conventia de la Paris), § 1 prevede: "România se obliga sa recunoasca drept legi de baza reglementarile cuprinse în articolele 2 - 8 ale prezentului capitol, ca nicio lege, dispozitie sau masura oficiala nu va contraveni sau contrazice aceste reglementari, fata de care nu va fi valabila nici un fel de lege, dispozitie sau masura oficiala" .

Dintre acestea însa nici unul n-a fost inclus în constitutia româna din 1923.

Poporul tarii n-a fost întrebat. De altfel, plebiscit în legatura cu noile frontiere s-a facut abia în câteva locuri. În istoriografia româna ne putem întâlni adesea cu afirmatia, ca marea parte a populatiei Ardealului a dorit unirea cu România (de ex. Pascu, în varianta engleza a Istoriei Ardealului, New York, 1990, 187-288: "peste 80%"). Afirmatia este gresita: vigoarea juridica a deciziei adunarii de la Alba Iulia a fost pusa sub semnul întrebarii si de ministrul american de externe Lansing, fiindca aceasta decizie a fost adoptata numai de un grup mai mic al populatiei. Delegatul american Andrew a considerat, într-un raport confidential al sau, ca neîntemeiata pretentia guvernului român privind ocuparea Ardealului, fiindca "în Ardeal procentajul românilor este de 60 - 65%, dar numai o treime sau jumatate acestora doreste unirea cu România" (citeaza Ádám Magda, História, 1987, 4). Daca acceptam deci datele lui Andrew si consideram unionisti jumatatea românilor ardeleni, 30% a populatiei întregi a fost anti-unionista, la care daca adaugam cei 32% de maghiari, obtinem 62%, totalul celora care au refuzat anexiunea. Dar acordul germanilor s-a obtinut, în parte sub presiune, în parte în speranta (si cu conditia!), ca se vor respecta promisiunile adunarii de la Alba Iulia, privitoare la autonomie. "N-ar fi facut-o niciodata [sa se declare de acord cu uniunea] daca n-ar fi fost condusi de cele mai bune sperante" (König, 105). "Rezolutiile de la Alba Iulia sînt alfa si omega politicii noastre. Stim ca originea, existenta si viitorul acestui stat este inseparabil legat de noi. Uneori trebuie sa privim cu bratele încrucisate, cum sînt lezate si calcate în picioare cele mai evidente drepturi ale noastre; cu toate acestea suntem ferm încredintati ca ele se vor realiza" (Kronstadter Zeitung, 17 decembrie 1924).

În realitate, deci, cel putin doua treimi din populatia Ardealului si celorlalte parti alipite n-a vrut sa apartina României.

Primul punct al constitutiei adoptate în 1923: "Regatul român este un stat national unitar si indivizibil." [În 1920, 30% a populatiei a fost neromân!] Punctul 3. prescrie, ca "este interzisa colonizarea unor popoare straine pe teritoriul României." Legea învatamântului public din 1924 a declarat (punctul 5): "Învatamântul primar este unitar în toata tara." Conform punctului 7: "În scolile de stat învatamântul primar are loc în limba româna."

În deceniul al treilea al secolului al XX-lea dezvoltarea economiei române a luat avânt: prin introducerea unei tehnologii noi, moderne, productia industriei s-a ridicat cu 56%.

În perioada 1929 - 1933 întreaga lume a trecut printr-o criza economica. În România în 1932 a scazut valoarea productiei, atât în marea industrie, cât si în agricultura. Numarul somerilor se cifra la mai multe sute de mii. Guvernele ridicau împrumuturi si credite din strainatate; bugetul a cunoscut în 1932 un deficit de zece miliarde lei. Venitul national a scazut în perioada 1928 - 1932 de la 293 miliarde lei la 171 miliarde lei (IR Compendiu 1974, 387).

La începutul anilor 1930 au început greve tot mai intense în industria extractoare de titei si printre lucratorii de la caile ferate; cel mai important centru al acestora din urma au fost atelierele feroviare Grivita din Bucuresti. Greva minerilor din 1929 de la Lupeni împotriva micsorarii salariilor si a concendierilor a fost înabusita cu ajutorul armatei, în urma careia s-au inregistrat 30 de victime (Erdély rövid története [Scurta istorie a Ardealului], 581).

Politica externa a României: împreuna cu Cehoslovacia si Iugoslavia, create de tratatul de la Versailles, România a fost una dintre tarile Micii Antante; aceasta cooperare a fost întarita si largita în 1930.

Politica interna: România a fost un regat constitutional, cu sistemul pluralismului partidelor politice, dar din cauza înapoierii economice si sociale, spiritul constitutional s-a manifestat doar limitat (Erdély rövid története [Scurta istorie a Ardealului], 580). În anii ´20 se afla la guvern Partidul Liberal National. Ardelenii au sprijinit Partidul National al lui Iuliu Maniu, care s-a unit în 1926 cu Partidul Taranist, dând astfel nastere la cel de-al doilea partid, ca marime, al tarii, Partidul National-Taranesc. Sprijinindu-se pe taranime, a promis o guvernare echitabila, dar nu s-a putut tine de promisiuni dupa ce a ajuns la putere (1928). Maniu, ardelean prin nastere, a dat dovada de o anumita întelegere fata de maghiari, dar în atmosfera general sovina nici aceasta atitudine n-a putut avea priza. Din Partidul Taranist d-a desprins fractiunea filo-fascista numita "Frontul Român" (IR Compendiu 1974, 402). Puterea gruparilor fasciste s-a manifestat prin înfiintarea "Ligii Apararii Nationale Crestine" în anul 1935, sub conducerea lui A.C. Cuza si a lui Corneliu Codreanu. Din aceasta s-a desprins, în 1927, Codreanu, care a înfiintat "Legiunea Arhangelului Mihai", care dupa trei ani, a luat numele de Garda de Fier. Alaturi de ideologia fascista, printre ideile Garzii de Fier a figurat si misticismul religios (IR Compendiu, 1974, 402). La alegerile din 1937 Garda de Fier a obtinut 16% a voturilor, procentaj, prin care a devenit cel de-al treilea partid, ca marime, al tarii.

Viata economica

Conducatorul vietii economice în România Mare a fost Partidul National Liberal, interesele lui materiale fiind servite de conducerea Bancii Nationale, de o sumedenie de intreprinderi si fabrici. Vintila Bratianu a fost cel care a formulat cuvântul de ordine economic al partidului: "Prin noi însine" (deci sloganul autarhiei economice), care dorea sa desfiinteze, pe de o parte, dependenta de capitalul strain, pe de alta parte însemna, ca statul trebuie sa ia parte activa în conducerea economica a tarii si sa-si foloseasca puterea, pentru a oferi avantaje materiale elementului românesc. Dupa o afirmatie a sa: "Noi ... ducem o politica de asezare a economiei si a finantelor pe baze nationale."

Una din consecintele acestei politici a fost, ca în privinta gradului de dezvoltare economiei s-au creat uriase diferente între diferitele parti ale tarii, diferente, care si altfel erau considerabile între regiunile României Mari.

În Vechiul Regat a fost nevoie de reforma agrara, de eliminarea inegalitatilor sociale (IR Compendiu 1974, 375). Însa reforma agrara efectuata la începutul anilor ´20 a napastuit în primul rând taranimea maghiara din Ardeal. În Vechiul Regat legea a permis exproprierea a cel mult doua milioane de hectare pamânt; în Ardeal nu exista asemenea limita. Date exacte nu s-au publicat nici pâna astazi privind repartitia pe nationalitati a proprietarilor expropriati si a celor care au primit pamânt. Doar dupa 1940 au putut autoritatile maghiare sa strânga asemenea date, referitor la Ardealul de Nord. În total, 288.609 de tarani nevoiasi au primit pamânt, dintre care 78.1% au fost români, si numai 14.8% maghiari. În acelasi timp, procentajul maghiarilor a fost de 31.2%, iar a românilor de 58.7% (Bíró 1989, 320). Abia 27% a proletarilor agricoli maghiari a primit pamânt.

Composesoratul cunoscut sub numele de Bunuri Private din Ciuc guvernul maghiar i-a redat pe veci si în deplina posesiune natiunii secuiesti. Dupa cum am vazut mai sus, dupa 1867 guvernele maghiare nu s-au atins de composesorate din Nasaud si Caransebes. Legea agrara românesca a dispus exproprierea composesoratelor, dar au constituit exceptii composesoratele nasaudene si caransebesene. Proprietatile Bunurilor Private din Ciuc au fost însa expropriate. Conducerea Bunurilor Private a protestat la guvern, mai apoi la Liga Natiunilor, care a recunoscut în 1932 ca protestul este justificat si nedreptatea felului în care a procedat guvernul român este evident. Dupa un proces lung, în 1936, statul român a luat secuilor acest drept. Prin aceasta au fost deposedati proprietarii de drept a 36.100 de hectare pamânt, descendentii fostilor graniceri secui, aproape 100.000 de oameni. (Majoritatea pamântului a fost împartit între comune românesti, bisericii ortodoxe si miilor de persoane particulare. Acestia apoi, în vederea unui folos cât mai mare, au taiat padurile.) Dupa calculele lui Bíró, împreuna cu acestia, în total cca 150.000 de proprietari maghiari mici si mijlocii au suferit un grav prejudiciu material, paguba, sau n-au fost luati în considerare la efectuarea reformei agrare românesti.

Bisericile maghiare au fost jecmanite de reforma agrara. Pamântul constituia în primul rând baza materiala a bisericilor; majoritatea (85%) pamânturilor lor, care se ridica la 149.000 de iugare a fost expropriata de statul român. Masura n-a afectat biserica ortodoxa, - din contra, a primit din pamânturile unguresti expropriate.

În 1938 a fost creata în partea de nord-vest a tarii o zona militara de paza granicereasca. În aceasta zona, conform legii, se putea expropria imobil fara nici o plata sau rascumparare si fiindca aici majoritatea locuitorilor erau unguri, si aceasta masura îi lovea pe maghiari. Pe locurile confiscate au fost adusi apoi români. Faptul a fost declarat în mod fatis, ca politica oficiala a statului (V. Jinga, "Migratiunile demografice si problema colonizarilor în România," în Analele Academiei de Înalte Studii Comerciale si Industriale din Cluj 1 [1939-1940]), citat de Bíró 1989, 324).

În spiritul acestei masuri au fost înfiintate de-a lungul granitei maghiaro-române, dupa Jinga, 111 asezari românesti, unde au fost aduse 4.973 de familii românesti, dând în medie fiecarei familii 13.9 de iugare de pamânt.

Maghiarii au avut parte de discriminarii negative si cu ocazia îndeplinirii legii din 1934, de reglementarea datoriilor.

Taranul maghiar nedreptatit de legi a ajuns de multe ori într-o situatie dezavantajoasa chiar în contra legilor, fapt recunoscut si de autoritati. Dar când era vorba de remedierea confiscarilor ilegale de pamânturi, taranii români localnici au împiedicat adesea cu forta executarea acestei dispozitii, batându-i, uneori omorându-i pe cei care se ocupau de executare! Se întâmpla (de ex. în comuna Harau), ca o astfel de samavolnicie a fost confirmata si de ministrul agriculturii. ("Efectuarea deciziei a fost tehnic imposibila", pentru ca o ceata de români înarmati i-a batut pe taranii care se ocupau de masurarea pamânturilor, unul dintre ei fiind chiar omorât; Bíró 1989, 324-325). - Venitul Oasei Secuilor de 15.000 de iugare a "Stravachei Comunitati de Bunuri Mures" a fost rapit - în contra legii - de la cele 127 de comune, proprietare ale acestor bunuri, în asa fel, ca administrarea averii a fost încredintata magistraturii judetului Mures. Membrii acesteia au fost în mare parte români numiti, care au folosit mai apoi veniturile în scopurile lor (Bíró 1989, 326).

Cetatenii apartinând nationalitatilor au fost tratati dezavantajos pâna si la strângerea impozitelor. Secuimea s-a saracit, de ex. în judetul Odorhei (azi parte a judetului Harghita), numarul bovinelor a scazut în zece ani (pâna în 1935) cu 23%, în judetul Trei Scaune (azi Covasna) a scazut cu 30%, în vreme ce România ocupa locul al 5-lea pe lume privind cresterea animalelor. Prin aceasta au vrut sa intensifice plecarea secuilor în Vechiul Regat. - În ciuda saraciei, notarii si învatatorii români mutati în Secuime, care formau majoritatea consiliilor locale, i-au silit pe tarani sa ridice biserici ortodoxe si scoli de stat.

Este evident, deci, ca pe teritoriile anexate României, maghiarii au avut parte de o cu totul alta soarta, decum au avut românii în Ungaria.

Dar si românii ardeleni au suferit de pe urma puterii venite din Regat. Erau diferente în traditiile economice si de administratie, în normele etice ale vietii publice; s-a introdus bataia cu bastonul, care îl umilea pe om - si în Ungaria n-a fost aplicata. Din Regat veneau functionari în numar mare, ceea ce, desigur, n-a fost o împrejurare favorabila pentru localnici. Biserica greco-catolica, cu 1,400.000 de membri în 1930 (biserica ortodoxa avea în acelasi timp 1,900.000 de credinciosi) a ajuns într-o situatie dezavantajoasa, institutiile sale fiind desfiintate (Erdély rövid története [Scurta istorie a Ardealului], 584).

Folosirea limbii materne

Recensamântul din 1930 din România a aratat, procentual, ca în tara sunt 7.9% maghiari, 4.1% germani, 4% evrei. În acelasi timp în Ardeal totalul populatiei a fost de 5 milioane 548.363, procentul maghiarilor fiind de 24.4%, a germanilor de 9.8%, iar evreilor de 3.2%.

Deja în 1921 s-a început interzicerea dreptului de folosire a limbii materne în locurile publice si în fata autoritatilor. În birouri au aparut tablite cu inscriptia: "Vorbiti numai româneste!" În noua constitutie votata în 1923 n-a existat nici o dispozitie privitoare la folosirea limbii. Conform articolului 126: "Limba oficiala a statului român este româna." Folosirea limbii maghiare în oficii si birouri a devenit dupa aceasta din ce în ce mai grea si în 1938 a fost considerata deja o fapta pasibila de pedeapsa (Bíró 1989, 360). Reînnoirea legii, în 1925, privitoare la unificarea administratiei a însemnat refuzarea folosirii limbii minoritatilor. Împotriva acesteia au protestat si Iuliu Maniu si sasii, reamintind legea maghiara a minoritatilor din 1868 (vezi mai sus, p. 52 - 54) - dar fara niciun rezultat.

Situatia bisericilor unguresti

Statistica oficiala româneasca a consemnat în 1930 710.706 reformati (calvini), 645.544 catolici, 69.257 unitarieni si 30.000 de credinciosi evanghelici maghiari.

Întrucât Vaticanul era ferm convins, ca credinciosii bisericii ortodoxe vor trece la religia romano-catolica, în 1927, îndeplinind dorinta guvernului român, a încheiat un concordat, prin care a subordonat episcopiile catolice din Ardeal si teritoriile limitrofe, episcopiei romano-catolice române de la Bucuresti. Episcopii greco-catolici si romano-catolici s-au constituit într-un consistoriu episcopal, în care românii erau în majoritate. Astfel, asupra averii bisericii catolice dispuneau de acum încolo românii - înainte de schimbarea imperiului, biserica greco-orientala a fost independenta si sub aspectul bunurilor materiale (Bíró 1989, 374-376).

În a doua parte a anilor ´30 puterea Germaniei s-a extins asupra partii mai mari a Europei Centrale si Rasaritene. În urma acestuia România si-a schimbat orientarea politica anglo-franceza de pâna atunci si cauta prietenia Germaniei. Guvernul maghiar cauta o solutie pentru îmbunatatirea sortii maghiarilor din Ardeal si s-a pus problema sa porneasca o actiune militara împotriva României. Pâna la urma însa revendicarile unguresti au ajuns în fata unei comisii de litigiu mixte, germano-italiene, care a dispus retrocedarea Ardealului de Nord Ungariei. (Cea de-a 2-a decizie de la Viena, 30 august 1940.) Pe acest teritoriu de 43.492 km patrati, conform recensamântului din 1941, traiau 2,460.000 de oameni, dintre care 52.1% maghiari, 41.5% români si 1.8% sasi (Erdély rövid története [Scurta istorie a Ardealului], 596). În România au ramas cca o jumatate de milion de maghiari.

În timpul administratiei militare maghiare din Ardealul de Nord au avut loc, din exces zel, numeroase actiuni antiromânesti nedorite, uneori chiar în contra vointei guvernului ungar. Astfel, de pilda, au fost siliti sa plece intelectuali români, pe care premierul Teleki a vrut sa-i cheme deputati în parlament (Erdély rövid története [Scurta istorie a Ardealului], 597). Asupra armatei ungare de ocupare s-a tras din pânda în doua comune, Ip si Traznea, iar soldatii si-au luat revansa, dupa date românesti cu 157 de morti (Teroarea horthysto-fascista, 1985, 74). Orice armata se razbuna crâncen pentru toate atacurile din pânda împotriva sa - astfel de ex. armata româna în 1940: la 2 iulie Presedintia Consiliului de Ministri a emis un anunt, în care se spune, ca în caz ca se trage asupra soldatilor germani sau români, "pentru omorârea fiecarui soldat german sau român vom executa 50 de evrei - comunisti" (Martiriul, 101).

Din pacate, din Ungaria de dupa Trianon au venit în Ardealul de Nord multi oameni, care n-au cunoscut situatia de acolo si comportamentul umilitor al acestora fata de localnici - si maghiari! - a produs mari pagube. Constatarea este valabila mai ales pentru functionarii administratiei militare, pe care poporul i-a numit "parasutisti" (RMDSz Fehér Könyv [Cartea Alba a UDMR], 25). "Parasutistii" n-au contribuit cu nimic la "solidarizarea sufleteasca" a populatiei maghiare din cele doua parti de tara. Pe lista pacatelor acestora figureaza întemnitari nedrepte, internari, etc. (Pe de alta parte, de pilda, pensionarii si-au primit retributia deja din septembrie 1940, ei însisi mirându-se de aceasta continuitate în organizarea administratiei de stat ungare.)

Administratia maghiara civila a cautat însa împacarea cu românii si si-a exprimat aceasta intentie si prin legi. Într-o lege emisa în aprilie 1941 este scris, ca cel care "foloseste cuvinte înjositoare referitoare la nationalitatile care traiesc în tara, poate fi pedepsit cu închisoare de pâna la sase luni" (Történelmi Magazin [Magazin Istoric], 1999 anul IV, 5). Partidul Maghiar din Ardeal a insistat în mod deosebit asupra întelegerii cu românii (ca si asupra iesirii din razboi).

Premierul Teleki Pál a atras atentia maghiarilor, dupa decizia de la Viena, ca "sa fie atenti si sa nu priveasca prin prisma trecutului nationalitatile care s-au reîntors acum în sânul lor" (Hory, 80). În primavara anului 1941, Teleki a rostit o cuvântare de pe balconul ziarului Ellenzék din Cluj, în care a spus textual ca " noi [maghiarii] nu ne putem permite sa ne purtam în aceeasi maniera cu ei [românii], decum s-au purtat ei cu confratii nostri unguri în timpul celor 22 de ani."

Este un fapt interesant, ca în gimnaziile maghiare confesionale din Ardealul de Nord în timpul stapânirii ungare limba româna a fost o disciplina obligatorie! Româna s-a bucurat de acelasi tratament, ca toate celelalte discipline, mai mult, parintii maghiari din Ardealul de Nord au cerut marirea numarului de ore de româna - în particular sau în petitii adresate directiilor scolilor - si ore suplimentare pentru copilul lor, slab cunoscator al limbii române (informatie primita de la regretatul profesor Balázs János).

În Ardealul de Sud au ajuns în închisori care evocau evul mediu sute de maghiari (Kosztin 1989, 92). Folosirea limbii maghiare a fost interzisa în birourile publice, în convorbirile telefonice. Manifestarile bisericesti au fost suspendate. Functiona un Oficiu Central de Românizare care a dat afara din slujba multi angajati maghiari de la posta, caile ferate, etc., carora li s-a interzis apoi sa se angajeze. În toamna anului 1942 au fost chemati în masa barbati maghiari sub arme, pe care i-au trimis apoi la front împreuna cu detinuti de drept public sau au fost pusi sa lucreze, rabdând foame, în lagare de munca. Taranimea ungureasca a suferit de confiscarea cerealelor "pentru necesitatile razboiului", si pamânturilor. Conform procesului verbal din 7 ianuarie 1943 a consiliului de ministri ungar, începând din 30 august 1940 au fost expulzati din Ardealul de Sud 150.000 de unguri (Kosztin, 94). Alte surse (Történelmi Atlasz [Atlas Istoric], Budapest, 1991, 92 hartile I si II) ne ofera o imagine mai nuantata. Astfel, în 1940 au venit în Ardealul de Nord 200.000 de maghiari din Ardealul de Sud, plecând implicit din Ardealul de Nord 80.000 de maghiari în Ungaria. - În perioada anilor 1945 - 1952, în urma refacerii frontierelor României, au plecat din Ardeal alte 200.000 de maghiari în Ungaria, majoritatea lor în perioada 1945 - 1947. - La aceste cifre se adauga marea masa a ungurilor ardeleni, care au parasit tara, împreuna cu alte minoritati - si chiar români. Nu exista statistici privind numarul maghiarilor care au parasit România în epoca Ceausescu (în masa, începând cca din anul 1975), dar numarul lor se poate estima la cel putin 32 - 35 de mii de familii, deci aproximativ 80 - 85 de mii de oameni.

Despre cei patru ani ai stapânirii ungare din Ardealul de Nord, propaganda a vînturat o sumedenie de date false înca pe timpul lui Ceausescu si de asemenea si dupa aceea, în presa, televiziune si carti. Drept completarea datelor de mai sus dam o scurta sinteza a raportului comisiei mixte germano-italiene, de la sfârsitul lui 1943. Comisia a ascultat în Ardealul întreg plângerile populatiei române si maghiare. Cele mai importante reclamatii ale românilor în Ardealul de Nord (dupa Pacurariu 1988, 454 - 455, care refera la Dans la tourmente, Budapest, 1974, de Csatári Dániel): le lipsesc reprezentantii care le sa apere drepturile; "masurile de represalii, licentierile de functionari si de salariati", [...] "masuri discriminatorii luate fata de români chemati ďn serviciul militar, simptomele flagrante ale situatiei românilor din punct de vedere economic si al aprovizionarii, ordonanta de expropriere privitoare la fondurile lor, obstacolele ridicate în fata liberei exercitari a muncii intelectualilor, regimul nedrept al fiscalitatii si exproprierile efectuate pe plan economic pe baza ordonantei 1440/1941 M.E." Comisia propune guvernului maghiar sa ridice numarul scolilor românesti si considera necesare convorbiri între cele doua guverne, pentru solutionarea problemelor. - În Ardealul de Sud: "constrîngerile politice exercitate asupra maghiarilor" discriminari în cazul celor chemati la serviciu militar, "...framîntarile produse în rîndurile lor printr-o serie întreaga de rechizitii sau de alt fel, raul tratament fizic, imposibilitatea situatiei lor din punct de vedere cultural, exodul lor masiv" (subliniere noastra).

Pacurariu aminteste ca locuitorii n-au îndraznit sa spuna totul - faptul însa este valabil cel putin în aceeasi masura pentru Ardealul de Sud, ca si pentru Ardealul de Nord.

În posesia datelor concrete, putem rectifica ceea ce a aparut în raportul comisiei despre situatia din Ardealul de Nord: 1. Juristul dr. Mikó Imre, în calitate de intendent general al CASBI (Fondul Imobilelor Românesti Parasite din Ardealul de Nord) s-a îngrijit, de multe ori personal, de sigilarea si pastrarea în conditii bune a locuintelor si caselor românilor plecati în Ardealul de Sud, achitându-se de aceasta sarcina mai constiincios ca oricare functionar de stat român! 2. La Ateliere MÁV (Caile Ferate ale Statului Ungar) de reparare a materialului rulant (locomotive si vagoane) din Cluj, de pilda, toti românii ramasi - neplecati în Ardealul de Sud, - au fost mentinuti în slujba, desi atelierele erau considerate "intreprindere de razboi", iar angajatii mobilizati la locul de munca! 3. În perioada 1940 - 1944 functionau la Cluj doua licee de stat cu limba de predare exclusiv româneasca: Liceul Gheorghe Baritiu (director fiind regretatul profesor Dr. Józsa János) si Liceul C. Anghelescu, iar la Nasaud - pâna în anul 1943 - vechiul liceu românesc al regimentelor române de graniceri, (director fiind regretatul profesor Dr. Pálffy Endre).

Asadar, situatia ungurilor a fost mult mai proasta în Ardealul de Sud, decât cea a românilor sub stapânirea maghiara între 1940 si 1944, în Ardealul de Nord. Aceasta reiese si din raportul sus-mentionat al comisiei straine, nepartinitoare.

În iunie 1941 maresalul Ion Antonescu s-a înteles cu germanii la München, privitor la intrarea României în razboi: ("Soldati români! Treceti linia Prutului!"), ceea ce germanii nici nu cereau atunci. Atâta vreme, cât armata germana repurta victorii în razboi, statul român a luat parte la lupta îmotriva Uniuni Sovietice cu forte uriase. Armata româna a ocupat Bucovina, Basarabia si Transnistria, unde, la ordinul lui Antonescu, au fost ucisi mai multe sute de mii de evrei, fara orice concurs al germanilor (vezi mai jos). În 1942 pe frontul de est luptau 26 de divizii românesti, dintre care 16 au fost nimicite în luptele din jurul Stalingradului, iar majoritatea altor sase divizii au pierit în Caucaz. "Participarea armatei române la operatiile militare pe teritoriul U.R.S.S. - participare hotarîta de generalul Antonescu singur - a adus tarii mari suferinte" (Giurescu, 779).

Exterminarea evreilor ordonata de maresalul Antonescu si executata de autoritatile românesti Primul pogrom a avut loc la 1 iulie 1940 în orasul Dorohoi, unde soldatii regimentului 3 de graniceri, condusi de români din localitate si organele de politie, au împuscat 52 de locuitori evrei (p. 37 în Martiriul evreilor din România, 1991, din care am cules aceste date; dam în continuare numai numarul paginii de referinta).

Dupa venirea la putere a legionarilor, mii de evrei au fost jefuiti, maltratati, ucisi; locuintele, scolile, cimitirile lor au fost pângarite sau distruse (43).

Pogromul din Iasi: la 29 iunie 1941, la Iasi, seful politiei locale a raportat conducerii centrale a politiei, iar prefectul ministrului de interne: noaptea s-a tras din case particulare asupra trupelor germane si române care treceau prin oras si asupra unor cladiri (89-90).

Ca o masura de reprimare, în aceeasi noapte, soldati români si germani au omorât mai multi evrei. La crimele comise pe strazile orasului "au contribuit în mare masura si români localnici, care au fost convinsi, ca au tras comunistii si evreii [asupra soldatilor] si au aratat ascunzisurile evreilor" (din declaratia sefului politiei din Iasi, V. Leahu; Martiriul 102).

În numarul din 2 iulie 1941 al cotidianului Universul a aparut un anunt: "la Iasi au fost executati 500 de comunisti evrei, care au tras din case particulare asupra soldatilor germani si români "

Concluzia raportului ordonat de Ministerul de Interne, care cuprindea rezultatele anchetei: la Iasi trupele românesti n-au avut niciun ranit sau mort. Conform comandantului german Hoffman au fost "aproximativ 20 de morti si raniti germani", nu s-a permis însa verificarea acesteia. Autorii raportului presupun pe baza acestora, ca gloantele au fost trase de legionari, din arme de exercitiu, cu scop provocator (seful politiei Leoveanu; 108).

La 8 iulie 1941 maresalul Antonescu a tinut o cuvântare la sedinta Consiliului de Ministri, din care citam (140): "... eu sunt pentru migratiunea fortata a întregului element evreiesc din Basarabia si Bucovina, care trebuie azvîrlit peste granita. De asemenea sunt pentru migratiunea fortata a elementului ucrainian, care nu are ce cauta aici în momentul acesta".

"Îmi este indiferent daca în istorie vom trece ca barbari. Imperiul Roman a facut o serie de acte de barbarie fata de orizontul contemporan si a fost totusi cel mai maret asezamînt politic".

Una dintre multele procese verbale (Martiriul 142-143):

"Astazi, 9 august 1941.

Noi, sublocotenent Heinrich Fröhlich Untersturmführer din Marele Comandament al Unitatii din Chisinau, avînd sectorul Cetatea Alba, m-am prezentat în comuna Tataresti, unde se afla un lagar de evrei în numar de 451 (patru sute cincizeci si unu) sub comanda capitanului de jand. Vetu Gh. Ioan din Leg. Jand. Chilia Noua, caruia i-am comunicat ord. dlui general Antonescu de a-i executa imediat.

Subsemnatul capitan Vetu Ioan, luînd cunostinta de ordinul sus transmis, l-am adus la cunostinta dlui comandant al Legiunii, care mi-a ordonat a executa acest ordin, urmînd a raporta.

Untersturmführer ss FRÖHLICH Capitan ss IOAN GH. VETU."

Si diplomatul american Franklin Mott Gunther a constatat, în scrisoarea sa din 19 august 1941, emisa de la ambasada din Bucuresti a SUA, ca Ion Antonescu a fost cel care a dat primul ordin pentru persecutia evreilor ..."fapt este ca el [maresalul Antonescu] a dat primul ordin în acest sens [este vorba de ´excesele sângeroase comise împotriva evreilor´] (vezi p. 5 a Memorandumului" (Martiriul, 151; traducere din limba engleza. In original, diplomatul american scrie "General Antonescu", iar în traducerea data în Martiriul... se scrie gresit "guvernul Antonescu"). Din scrisoarea aceasta mai citam: "Pe aici se aude ca ziarele unguresti vor lansa o campanie împotriva României pe aceasta tema. Ea va servi cel putin ca sa se aduca situatia în atentia lumii occidentale, în România nefiindu-se nici un corespondent american" (Martiriul, 153).

"Dupa cum a comunicat astazi directorul general Lecca 110.000 de evrei din Bucovina si Basarabia vor fi evacuati în doua paduri din zona Bugului. Din cîte a putut el afla aceasta actiune trebuie pusa în seama unui ordin al maresalului Antonescu. Scopul actiunii este lichidarea acestor evrei.

Bucuresti, 17 octombrie 1941. Semnatura (indescifrabil) SS Hauptsturmführer" (Martiriul 166; traducere din limba germana. - Directorul general Lecca a fost emisarul guvernului în problemele privitoare la evrei; 188).

Printre actele lui Lecca s-a gasit o nota, în care, printre altele, se gasesc urmatoarele date despre evrei:

"Numarul evreilor împuscati, spînzurati si arsi pe acest teritoriu , în total: 333.600" (Martiriul 186).

Pierderile României cauzate de razboi si de deportari în lagare sovietice au fost uriase. Sute de mii din populatia civila, în primul rând din Basarabia, au fost duse în Uniunea Sovietica, în lagare, de unde majoritatea nu s-a mai întors acasa. Cristescu (191) da urmatoarele cifre: ..."România a pierdut 1,100.000 oameni - civili si militari - , dintre care pe front 794.562 de militari - 92.620 morti, 333.966 de raniti si 367.976 de disparuti." Aceasta cifra este desigur mai mare cu cel putin o jumatate de milion de oameni. Nu este cunoscuta soarta a restului de cca 400.000 români, în majoritate probabil civili, care au fost luati si dusi în lagarele din Uniunea Sovietica. Mai mult decât sigur, ca si cele trei categorii de cifre se cer a fi corectate în urma unor cercetari ulterioare. Asociatia Româna a Victimelor Represiunii Staliniste a publicat urmatoarele date: în iunie 1940, dupa ce URSS a ocupat Basarabia, Nordul Bucovinei si Tinutul Herta, "peste 4.300 de cetateni civili au fost asasinati si 32.000 de ofiteri, subofiteri si soldati ai Armatei Române au fost dezarmati si predati sovieticilor." În iunie 1941, "peste 300.000 de cetateni români sau de alte nationalitati au fost trimisi în gulagurile sovietice." "Conditiile erau inumane, câte 70 - 100 de oameni închisi în vagoanele de marfa, fara hrana si fara apa. Cei batrâni si bolnavi au presarat drumul pâna la punctele finale cu oasele lor. La fiecare oprire în câmp a trenului se aruncau cadavre, care fie ca erau îngropate sumar, fie ca erau lasate în voia sortii." "Un al doilea val de deportari s-a organizat între 1944 si 1950, când peste 250.000 de persoane au fost trimise în lagar. Între 1950 si 1964 alti 300.000 de oameni aveau sa fie stramutati, pentru ca în 1965, 380.000 de români sa fie constrânsi sa paraseasca Basarabia, în locul lor fiind adusi 528.000 de colonisti de origine slava".6

La 23 august 1944 tânarul rege Mihai l-a arestat pe maresalul Antonescu si întregul guvern. Sub conducerea generalului Sanatescu s-a format un nou guvern, în care erau reprezentate partidele istorice. Partidul comunist român avea la aceasta data numai 1.150 de membri, dar mai mult de jumatate din acestia erau agenti întrusi ai Sigurantei (RMDSz fehér könyv, [Cartea Alba a UDMR] 1995, 21). În România partidul comunist n-a avut priza în mase pâna în ultimele clipe ale razboiului. Armata a încetat rezistenta împotriva rusilor si si-a întors armele împotriva germanilor. La 12 septembrie a fost semnat la Moscova un tratat de armistitiu, dupa care armata româna a fost obligata sa ia parte la luptele împotriva germanilor (cu cca 15 divizii); pierderile sale sunt apreciate de istorici militari români la 179.000 de soldati. Ardealul de Nord "sau partea mai mare" a fost promisa României.

Seful marelui stat major a ordonat deja în noaptea de 23 august, ca imediat sa fie chemate sub arme batalioanele fixe regionale pentru Transilvania. În acelasi timp, comandantul acestora a ordonat organizarea unor unitati operative cu puscasi, arme grele si artilerie.

La 30 august armata româna a pornit împreuna cu armata sovietica spre Ardealul de Nord. În acelasi timp presa a dus cea mai salbatica campanie de propaganda "despre sângeroasele actiuni ungare." În fiecare ziar au fost publicate cu regularitate cifre fantastice în legatura cu românii ucisi de maghiari în perioada 1940 - 1944 în Ardealul de Nord, dar au fost în stare sa inventeze si faptul, ca populatia maghiara, concomitent cu trecerea frontului, omora în numar mare pasnica populatie româneasca si pe soldatii români care intrau în localitati. Moartea soldatilor români cazuti pe front s-a pus deci pe seama populatiei civile maghiare! În aceasta propaganda partidul taranist a luat parte din rasputeri; unul dintre liderii sai, Mihai Popovici a declarat la Brasov, la o adunare populara: "Românii au fost dati afara din slujba, au fost ucise femei si copii, întreaga mârsavie a sufletului lor s-a întors pe deplin împotriva românilor lipsiti de aparare. Astazi trebuie sa ne socotim cu ei" (RMDSz Fehér könyv [Cartea alba a UDMR], 40, nota).

Istoricul Stefan Pascu, care dupa moartea lui Constantin Daicoviciu (în 1973) a devenit istoricul de prim rang, "oficial", al României, a fost, în 1944, în Sibiu, comandantul unui detasament al voluntarilor. În ziarul România Noua (Sibiu), din 8 septembrie 1944, a aparut urmatorul anunt, sub titlul "Voluntari pentru Ardeal": "Detasamentul Belis-Sibiu se înscrie la d-l Dr. Stefan Pascu în str. Universitatii Nr. 20 în fiecare zi între orele 8 - 12 si 4 - 7. D-l Stefan Pascu este singura persoana numita oficial în calitate de comandant al detasamentului voluntarilor din Sibiu si nimeni altul nu-si poate asuma aceasta calitate" (citeaza RMDSz Fehér Könyv [Cartea Alba a UDMR], 131). Pascu a strâns si fonduri banesti pentru voluntari, precum si pentru partidul si garzile lui Maniu.

Ziarul Desrobirea, editat la Sfântu Gheorghe, a publicat o chemare, în numarul sau din 20 septembrie 1944, a unui comandant de detasament voluntar, Gavril Olteanu din garda lui Maniu, în care atâta împotriva maghiarilor; dezvaluie si faptul ca garzile voluntare conlucreaza cu autoritatile si cu armata, precum si faptul ca Iuliu Maniu este initiatorul acestor formatii voluntare (RMDSz Fehér könyv [Cartea alba a UDMR], 28). Acestea au strâns marea parte a populatiei civile, i-au dus în fata judecatoriilor martiale, comandantul a rostit sentinta, care a fost apoi executata de subalternii sai. (Atâtarea unor oameni simpli, necunoscatori ai realitatii, prin minciuni grosolane a tinut si tine pâna astazi de tactica politicii soviniste române - vezi evenimentele de la Târgu Mures, din martie 1990.)

"Mi se pastreaza pâna la sfârsitul vietii imaginea, cum venea baiatul lui Szép Albert, mama si tatal sau au fost în caruta, morti. Copilul sa tot fi fost de vreo 15 - 16 ani. Cu doua vacute, aducându-si mama si tatal mort ďn caruta, venea spre noi si îsi stergea nasul si îi curgeau lacrimile... Îsi ducea mama si tatal ca sa-i înmormânteze, fiindca s-a dat porunca, ca fara clopot si preot - preotul nici nu era acasa - acestia trebuie curatati de pe fata pamântului" (RMDSz Fehér könyv [Cartea alba a UDMR], 125).

Populatia nevinovata a numeroase sate maghiare a fost expusa acestei barbarii; ungurii au fost omorâti cu miile.

Afara de crime, mai multe zeci de mii de unguri au fost dusi în lagare de internare, unde detinutii mureau pe capete în conditii inumane. Dintre lagarele de internare, cele mai groaznice conditii au fost în cel de la Feldioara (la nord de Brasov); Tg. Jiu, Focsani, Beius, Timisoara, Halmagel, Lugoj au fost celelalte localitati, în care au existat lagare. Autoritatile românesti au predat foarte multi alti barbati maghiari armatei sovietice, pe motiv ca au fost "partizani". Dintre acestia cei mai multi au fost transportati în lagarele sovietice ale mortii. Dupa procesele verbale ale Uniunii Populare Maghiare, în toamna anului 1944 au fost prinsi în Ardeal 40.000 de barbati maghiari, (numai la Cluj, 3.200, în ziua de 14 octombrie 1944). Majoritatea acestora au murit în deportare si internare. Aceasta cifra însa a fost mult mai mare în realitate; cei care au întocmit aceste procese verbale n-au putut afla de toate crimele de acest fel (RMDSz Fehér könyv [Cartea alba a UDMR], 31).

La 12 noiembrie 1944, conducerea militara sovietica a dat ordin administratiei militare românesti sa paraseasca Ardealul de Nord. În ordin se motiveaza masura si se face aluzie la atrocitatile comise de garzile lui Maniu, principalul motiv a fost însa ca aceasta administratie si trupele de voluntari au patruns în Ardeal fara aprobare sovietica. Tratatul de armistitiu a prescris în mod expres administratie româneasca civila.

La 16 noiembrie guvernul român a dizolvat garzile lui Maniu. Maniu a dat publicitatii aceasta dispozitie la o mare adunare din Bucuresti; în cuvântarea sa "a adus multumiri" acestor unitati militare, care "s-au achitat de datoria lor patriotica." - Actiunea "voluntarilor pentru Ardeal" a purtat o puternica amprenta de razbunare asupra populatiei maghiare civile, nevinovate si lipsite de aparare, pentru "rapirea de 4 ani a teritoriului Ardealului de Nord".

Între 14 noiembrie 1944 si 13 martie 1945 s-a format în Ardealul de Nord un regim autonom, care a asigurat egalitatea poporului român si maghiar în exercitarea puterii de stat. Corpul Consultativ al Ardealului de Nord a îndeplinit de fapt functia unui guvern provizoriu de coalitie. În acest for au fost reprezentate: Uniunea Democratica a Românilor Ardeleni cu 12 membri, comunistii, social-democratii, Uniunea Populara Maghiara si Sindicatele cu câte sase membri, Frontul Plugarilor cu patru membri, precum si Uniunea Patriotica, Uniunea Populara Democratica Evreiasca, si Blocul pentru Apararea Poporului cu câte un membru (Történelmi Magazin [Magazin Istoric], 1999, anul IV, 5).

Membrul Comisiei Juridice, Bernád Ágoston, a formulat obiectivele propuse de acest for: asigurarea autoguvernarii administrative a acestei parti de tara; oglindirea procentajului nationalitatilor; si folosirea, în afara de româna, a limbii maghiare si germane ca limba de stat.

Stalin a permis la 9 mai 1945 introducerea administratiei românesti civile în Ardeal cu conditia ca regele sa accepte un guvern de stânga. În fruntea acestuia a stat avocatul din Deva, Petru Groza, cu faima unor sentimente filomaghiare, care a promis toate drepturile minoritatilor, pâna si "volatilizarea frontierelor" (Történelmi Magazin [Magazin Istoric], 1999, anul IV, 5).

În primavara lui 1945 si-a deschis portile la Cluj universitatea maghiara; facultatea de medicina si farmacie a fost însa mutata la Târgu Mures. În aceasta perioada exista o relativa libertate, ziarele unguresti puteau scrie despre toate prejudiciile si leziunile aduse intereselor minoritatii maghiare, pâna si despre sângeroasele atrocitati ale garzilor lui Maniu.

Uniunea Sovietica trata România ca o tara învinsa. Au fost demobilizate mari unitati de lupta, între care zece divizii de infanterie; acesta fiindca maresalul Malinovski "nu avea siguranta, nu avea încredere în armata româna" (dupa afirmarea generalului Gheorghe Mihail la 15 octombrie 1944, citata de Cristescu, 191). În primavara lui 1945 au fost dezarmati soldatii si ofiterii însarcinati cu paza obiectivelor militare si a altor edificii publice din Bucuresti (Cristescu, 194).

În aceeasi perioada a fost înfaptuita reforma agrara; au fost expropriate toate proprietatile funciare de peste 50 de hectare, în total 1,468.000 de hectare (Cristescu, 194). De la germani au fost confiscate toate pamânturile (Straka, 1970, 428). Germanii au fost tratati pe baza principiului vinovatiei colective, de popor care se facea vinovat în ansamblul sau pentru initierea razboiului.

Partidul Comunist, secretarul caruia a devenit în octombrie 1945 Gheorghe Gheorghiu-Dej, si-a facut auzit cuvântul tot mai mult în treburile tarii. Comunistii au ocupat posturile de conducere din provincie. La alegerile din noiembrie 1946, dupa parerea lui Cristescu (1995, 196), "în mod grosolan falsificate", Frontul National Democrat (FND) a primit 68.12% a voturilor; Partidul Taranesc al lui Maniu a câstigat 12.62%. Uniunea Populara Maghiara avea dreptul sa trimita în parlament 29 de deputati.

Tratatul de pace a fost semnat la 10 februarie 1947 la Paris. Retrocedarea întregului Ardeal de Nord României a fost vointa lui Stalin, aceasta fiind interesul lui: pentru noua anectare a Basarabiei voia sa ofere o compensare României, pentru a usura introducerea comunismului în tara. Puterile occidentale vorbeau de o luare mai exacta în considerare a frontierelor în functie de situatia demografica, dar nu vroiau sa contravina vointei lui Stalin.

În 1947 a fost dizolvat Partidul Taranist, iar conducatorul sau, Iuliu Maniu, întemnitat. La sfârsitul anului a fost silit sa abdice regele Mihai, care apoi a parasit tara. Partidul comunist a dobândit puteri depline în România si a fost proclamata Republica Populara Româna.

În principiu, în tarile-satelit ale Uniunii Sovietice au avut loc aceleasi evenimente, desi la început, în România, într-un ritm ceva mai sustinut: partidul social-democrat este contopit cu partidul comunist, noul parlament, Marea Adunare Nationala voteaza constitutia de tip sovietic (cuprinzând si garantii formale obligatorii ale drepturilor minoritatilor); bancile si fabricile sunt nationalizate (mai târziu au trecut în proprietatea statului si multe locuinte particulare); crearea comisiei de stat al planificarii; reforma învatamântului: nationalizarea scolilor, desfiintarea scolilor confesionale si suprimarea treptata a învatamântului minoritar; "unificarea" bisericii greco-catolice cu cea greco-orientala, ortodoxa (de fapt, desfiintarea ei); mari investitii industriale, finantate în buna parte cu mijloacele materiale luate de la tarani (câtusi de putin rationale sub aspect economic); re-educare ideologica, tintind în primul rând tineretul. Este chemata la viata organul de siguranta statului (securitatea).

Episcopul catolic Márton Áron a protestat la guvernul Groza pentru desfiintarea treptata, dar evidenta a retelei scolare maghiare din Ardeal - motiv, pentru care este condamnat la închisoare (dupa expresia presei contemporane) ca "principalul reprezentant al reactiunii clericale în tara noastra." În partidul comunist începe o lupta interna, în cadrul careia este schimbat si întemnitat ministrul justitiei, Lucretiu Patrascanu (la ordinul lui Gheorghiu-Dej, în 1954 este executat). În 1952 este exclus din partid si închis Ana Pauker si Vasile Luca si prin aceasta este îndepartata fractiunea filo-sovietica, moscovita. Uniunea Populara Maghiara eset dizolvata, conducatorii sai pedepsiti cu închisoarea. În urma torturilor Kurkó Gyárfás îsi pierde mintile înca înainte de a fi condamnat; din temnita iese ca alienat mintal. Scapa din închisoare în 1956 si nu peste mult moare.

Colectivizarea agriculturii ("transformarea sa socialista") începe la începutul anilor ´50, printr-o campanie de agitatie sustinuta împotriva chiaburilor. În principiu, a fost considerat chiabur cel care a avut mai mult de 25 de hectare, si îsi lucra pamântul cu zileri sau alti lucratori agricoli, în schimbul unei plati. În realitate însa calitatea de chiabur a fost hotarâta în mod arbitrar de activisti locali.

"Garantarea constitutionala a tuturor drepturilor cetatenesti nu i-a împiedicat pe comunisti sa organizeze o teribila represiune careia aveau sa-i cada victima 500.0000 de persoane" (Cristescu, 200).

"Teroarea dezlantuita împotriva opozitiei, ori de unde ar fi venit si oricum s-ar fi exprimat, a condus la constituirea unor santiere de munca, veritabile lagare de concentrare si exterminare, precum cel al canalului Dunare - Marea Neagra (unde au fost retinuti zece de mii de detinuti), si la experimentul reeducarii prin violenta, de la Pitesti" (Cristescu, 201).

Desigur, colectivizarea a lovit în întreaga taranime a tarilor Europei de Est. Aici este locul sa reamintim, ca la începutul anilor ´30, în vederea crearii de colhozuri, Stalin a dus în deportare, în partile nordice ale Uniunii Sovietice, mase întregi de tarani ucrainieni, unde, de frig si de foame au murit cei mai multi, iar în Ucraina Stalin a produs o foamete artificiala. Dupa destramarea Uniunii Sovietice, istoricii ucrainieni au constatat ca numarul celor ucisi astfel este între 9 si 11 milioane.

Sub tirania sovietica a suferit si gemut fiecare cetatean al României. A fost atacata si cultura si traditiile natiunii române.

"Abandonarea valorilor nationale si a traditiei culturale românesti în adoptarea manualelor sovietice, în învatamânt, sau în sinteze precum istoria R.P.R., sub redactia lui M. Roller, complet falsificata de slavism si sovietism." - "Vechea structura a vietii spirituale românesti a fost distrusa si, în aceasta situatie, numeroase discipline stiintifice, cu deosebire sociologia, economia, statistica, dar si filosofia si istoria, altadata ilustrate stralucit, au fost reduse la o dependenta stricta fata de politica si ideologie" (Cristescu, 202).

În primavara anului 1955 si România a semnat tratatul de la Varsovia, alaturi de Uniunea Sovietica si celelalte tari-satelite. În iulie 1956 tara a devenit si membru a UNESCO.

În martie 1953, dupa moartea lui Stalin, au început mari schimbari si în tarile-satelit. Atmosfera politica s-a destins si în România, desi în conducerea statului n-au intervenit modificari importante.

de la 23 octombrie 1956 în România

Evenimentele sale au fost urmarite cu un viu si încordat interes de tara întreaga. Exprimându-si solidaritatea cu revolutionarii unguri, a organizat demonstratii si studentimea româna. La Institutul Politehnic din Timisoara au fost anchetati mai multe sute de studenti si condamnati mai mult de cincizeci; studentii universitatii din Bucuresti "si-au dat întâlnire în fata statuii lui Mihai Viteazul si în semn de doliu purtau cocarzi negre" (Durandin 1998, 364). Scriitorul Paul Goma a fost arestat pentru prima data, fiindca si-a manifestat solidaritatea cu revolutia ungara. Din amintirile lui: "Pe strazi, în magazine, pe tramvaie s-au discutat cu voce tare evenimentele din Ungaria ... tot mai des se puteau auzi astfel de întrebari: ´Ei, si noi? Noi nu suntem în aceeasi situatie ca ungurii?" (Durandin 1998, 365). Demonstrau studentii maghiari de la Universitatea Bolyai din Cluj si de la Universitatea de Medicina si Farmacie din Târgu Mures.

Conducerea statului român, dupa înabusirea revolutiei ungare, a început o persecutie a maghiarilor, care a durat multi ani. Dimensiunile acestei persecutii stârnesc banuiala, ca scopul ultim a fost lichidarea intelectualitatii maghiare. În prima etapa a prigoanei au fost afectati cca 10.000 de oameni (Kosztin 1998, 133), sub pretextul "simpatiei cu revolutia ungara" sau pe baza activitatii sau parerii exprimate în zilele critice. Cei mai de vaza membrii ai intelectualitatii maghiare din Ardeal - profesori universitari, scriitori, artisti plastici, actori, ziaristi - au fost condamnati la multi ani închisoare sau la munca silnica efectuata la canalul Dunarea - Marea Neagra; în conditiile inumane au murit foarte multi.

În cartea sa aparuta în 1998, Kosztin Árpád relateaza datele amanuntit, dând si nume. Aici avem spatiu doar pentru câteva exemple: la Timisoara, fiind acuzati de "conjuratie antistatala" au fost condamnati la moarte si executati noua unguri si un român. - La 15 martie 1957, organizatia EMISz (Societatea Tinerilor Maghiari din Ardeal) a depus coroane si jerbe de flori la coloana memoriala din Albesti, a revolutiei de la 1848-1849. Pentru acest motiv acuzatul principal a fost condamnat la 25 de ani, alti 22 acuzati la 20 de ani, 14 oameni la 18 ani închisoare cu regim sever, si 40 de oameni la închisoare între 5 si 15 ani (Kosztin 1998, 135).

Jumatatea preotimii unitariene din Depresiunea Baraoltului si din valea Homorodului împreuna cu familiile lor, a fost condamnata la multi ani închisoarea pe motivul "organizarii [ilegale] si sprijinirea unor elemente dusmanoase" (Kosztin 1998, 136).

îndraznit sa-si spuna parerea. Ioan Popa, muncitor la intreprinderea Balanta, a afirmat deschis, ca este de acord cu obiectivele revolutiei si luptei de eliberare ungare; din acest motiv a fost condamnat la mai multi ani închisoare. "Si dupa eliberarea sa a afirmat ferm necesitatea prieteniei româno-maghiaro-germane în Ardeal. Pâna la urma ... a disparut fara urme. Pe veci!" (Kosztin 1998, 141, pe baza unei informatii a lui Bartis Ferenc).

Dupa Bartis Ferenc, numarul "maghiarilor din România si Ardeal arestati si condamnati, întemnitati si executati" în timpul si dupa revolutia maghiara din 1956 este de cca 37.000 (Kosztin 1998, 141).

Putem trece în revista aici doar sumar, ca membrii comunitatii evreiesti din România, dintre care si pâna atunci au emigrat multi, dupa 1956 au parasit tara în mase, astfel încât astazi numarul lor este cu mult sub 10.000.

Dintre sasii, si svabii din Banat foarte multi au fost expulzati deja dupa razboi sau trimisi în lagarele mortii din Uniunea Sovietica. Cam dupa 1965 a început emigrarea lor în masa în Germania (federala, mai întâi); pentru ca a "permis" acest lucru, Ceausescu a primit sume mari de la guvernele (vest)-germane. Ardealul a suferit o pierdere catrastrofala sub toate aspectele - economic, social, cultural - prin plecarea din tara a sasilor. În 1990 au fost politicieni români, care au vrut sa-i cheme înapoi pe sasi, dar în realitate nu s-a întâmplat nimic. (Când plecau, cântau "Siebenbürgen, süsse Heimat" - stramosii lor erau locuitori ai Ardealului de 700 de ani.)

întreaga populatie a României a trait sub o grea, apasatoare oprimare, încercari si nevoi, care se agravau mereu. Viata minoritatilor a fost si mai amara prin presiunea crescânda a atmosferei sovine fatise. În orasele cu majoritatea maghiara din Ardeal au fost adusi în masa români din Vechiul Regat; prin dispozitii aduse împotriva scolilor maghiare tot mai multi tineri maghiari au fost fortati sa mearga în scoli românesti, functiona cenzura si în ultimii ani chiar si în textul maghiar al ziarelor si cartilor numele tuturor satelor si oraselor se putea scrie numai în limba româna. Enumerarea faptelor negative s-ar putea continua înca îndelung. Foarte multi maghiari au parasit tara, în masa, mereu crescânda, începând aproximativ din 1975.

a însemnat o adevarata eliberare de sub jugul unui regim inuman. Dupa 22 decembrie numeroase declaratii si alte manifestari ale unor politicieni români a subliniat necesitatea întelegerii cu nationalitatile, adevarata egalitate în drepturi pentru toti cetateni. Neîndoelnic, aceasta a fost conceptia poporului român, a majoritatii românilor ardeleni. Conducerea de la Bucuresti însa a fost de alta parere. Ca de atâtea ori în cursul istoriei, si acum a fost dirijata de sus dusmania împotriva nationalitatilor - deci în primul rând împotriva maghiarilor. Maghiarii din Târgu Mures au fost atacati la 21 martie 1990 de tarani români din Hodac si Ibanesti-Padure beti, indusi în eroare si dezinformati prin minciuni grosolane si sfruntate. Azi este deja un fapt cert ca toate acestea s-au întâmplat cu cunostinta si chiar consimtamântul presedintelui Ion Iliescu. Raspunderea greveaza asupra noilor posesori ai puterii.

Continua si falsificarea istoriei. La descrierea caderii lui Ceausescu istoriografia omite cauza care a provocat rascoala si fara de care Ceausescu n-ar fi cazut. Astfel de exemplu, dintr-un manual aparut în 1995 (si retiparit în 1997; Cristescu 1997, 207) au fost omise urmatoarele fapte: la 24 iunie 1989 Tokés László, preotul congregatiei reformate din Timisora, declara în televiziunea maghiara, ca maghiarii din Ardeal sunt expusi unei românizari fortate si au ajuns în ultima etapa de pericol cultural. Dupa aceasta declaratie securitatea îl observa continuu si este expus la tot felul de sicane. Se stârneste însa si atentia opiniei politice mondiale. - 12 septembrie, Timisoara: este ucis Újvárosi Erno, una dintre personalitatile proeminente ale confesiunii reformate din Timisoara - în mod indirect Tokés este amenintat cu moartea. - 15 decembrie: securitatea vrea sa-l duca pe Tokés din locuinta sa din Timisoara. Adunarea credinciosilor sai împrejmuie în masa cladirea. În cursul serii se alatura si români multimii maghiare reformate. - 16 decembrie: mai multe mii de oameni din oras se alatura demonstrantilor. Pentru prima data se poate auzi scandând lozinca: "Jos Ceausescu! Libertate, Democratie!" - 17 decembrie: în zorii zilei securitatea îl ridica pe Tokés László si familia sa. Alta demonstratie cu o multime si mai numeroasa. Armata îi întâmpina pe demonstranti. Rafale de focuri toata dupamasa, pâna târziu, la miezul noptii - mai multe sute de morti si raniti. - 20 decembrie: se declara stare de urgenta, dar muncitorimea Timisorii din mai multe uzine iese pe strazi cu steaguri, din care a fost taiata stema comunista a tarii. Refuzând îndepliniera ordinului, armata trece de partea multimii. - 22 decembrie, Bucuresti: La marea adunare convocata de Ceausescu, multimea întâmpina, în loc de aplauze, cu strigate amenintatoare pe conducator: "Timisoara! Timisoara!!"

Astfel a cazut Ceausescu, producându-se în România, cu 23 ani mai târziu, aproape exact aceleasi evenimente de destramare a modelului politic si economic al "socialismului existent", care au avut loc în octombrie 1956 în Ungaria.

Sinteza noastra a fost întocmita pe baza unor surse autentice. Din cauza dimensiunilor reduse, fireste, ea nu poate oferi un tablou de ansamblu, cititorul însa se poate informa mai pe larg în legatura cu unele probleme concrete, din lucrarile citate si însirate în lista bibliografica. Am prezentat falsitatea istoriografiei determinate de politica, politica de stat oficiala în era comunista, care domneste înca si la începutul secolului al XXI-lea. Aceasta istoriografie falsifica fapte fundamentale. O astfel de problema de baza este originea poporului român si continuitatea sa la nord de cursul inferior al Dunarii (si în Ardeal), neîntrerupt din vremea Daciei romane. Pornind de la aceasta, îi descrie pe maghiari, ca ei fiind "un element invadator, asupritor, strain" în Ardeal.

Subliniem, ca aceasta tendinta n-a fost niciodata exclusiva în România si nu este singura dominanta nici astazi (vezi mai jos!). Poporul român mai curând ori mai târziu trebuie sa priveasca realitatea în fata: dacii n-au fost stramosii lor; limba româna a luat fiinta prin faptul, ca un stravechi popor de pastori, traind în imperiul roman, care a dainuit 600 de ani pe Peninsula Balcanica, a adoptat limba latina. Vorbitorii acestei limbi au început sa migreze la nord de cursul inferior al Dunarii în jurul anului 1100 d.Chr. Ungurii au început sa se aseze în Ardeal - în primul rând în Bazinul Transilvaniei si vaile cursurilor de apa - în jurul anului 900 d.Chr. Regatul Ungariei a fost fondat de Stefan cel Sfânt în 1000 d.Chr., si Ardealul a fost de la bun început parte integranta regatului. Sasii au fost colonizati de regii Ungariei între 1150 si 1250. În numar mai important românii au început sa vina în a doua jumatate a secolului al XIII-lea pe partile Carpatilor Meridionali si mai târziu ale Muntilor Apuseni; apoi au venit în Ardeal secole de-a rândul din Muntenia si Moldova. - Primele formatii statale românesti s-au nascut la începutul secolului al XIII-lea în Muntenia.

Istoriografia falsa retroproiecteaza ideea relativ noua a unitatii nationale românesti în secolele al XV - XVI-lea si nu vorbeste de faptul ca istoria celor doua voievodate românesti - Muntenia si Moldova - a fost mult prea diferita, s-au dezvoltat sub influente culturale deosebite, ceea ce a avut ca rezultat aparitia unor diferente esentiale. Luptau împotriva dominatiei turcesti ambele, dar si unul împotriva celuilalt.

Istoriografia inflentata de criteriile de astazi ale politicii prezinta antagonismul nobili - iobagi ca un antagonism national maghiar - român, ceea ce induce în eroare. În sistemul feudal creat în evul mediu si care a durat pâna în secolul al XIX-lea, nu limba si nu apartenenta etnica a fost factorul determinant al statutului sociale, ci apartenenta sociala. În Ardeal, parte a Regatului Ungariei si mai târziu independent, elementele constitutive ale statului au contat a fi nobilii natiunii maghiare, secuiesti si sasesti. În societatea statelor si ordinelor iobagii au fost subordonati nobililor în Europa întreaga. Maghiarii si românii care n-au fost nobili, au apartinut acestei categorii. Românii care au dobândit nobilitate, beneficiau de drepturi egale cu ceilalti nobili.

În cursul istoriei exploatarea iobagilor în voievodatele române a fost foarte puternica, mai ales în perioada ocupatiei turcesti; mult mai puternica ca în Ardeal (sau celelalte parti ale Europei). În urma acestei exploatari, secole de-a rândul mase mari au emigrat în tarile învecinate, în primul rând în Ardeal. Astfel s-a format aici majoritatea româneasca; în jur de anul 1700 jumatatea populatiei a fost româneasca, conform unor statistici bisericesti românesti.

În ciuda afirmatiilor propagandei si de mai demult, situatia românilor în Monarhia Austro-Ungara (1867 - 1918), gratie politicii liberale a guvernelor maghiare, este în general buna; în comparatie cu situatia românilor atât din Serbia cât si din Rusia, si cu situatia minoritatilor în regatul român - mult mai buna.

În schimb, dupa 1920 economia, sistemul si reteaua scolara, institutiile culturale ale maghiarilor ardeleni au fost expuse unei asupriri crâncene, scopul careia - nu prea camuflat - a fost românizarea. Aceasta românizare fortata s-a amplificat si intensificat în perioada comunista, mai ales în era lui Ceausescu. Faptul este trecut sub tacere de istoriografia româneasca de astazi.

Cercuri si organizatii influente duc si astazi o sustinuta propaganda, cu afirmatii nascocite, ca de ex. ca "ungurii au ucis români" dupa schimbarea puterii din 1989, si în lunile urmatoare în Secuime "au maltratat si expulzat numerosi locuitori români nevinovati" (raportul "Har-Cov"). În realitate, în primul caz au fost omorâti nu români, ci ofiteri de securitate urâti în toata tara - si ofiteri maghiari - de cetateni înfuriati, iar în raportul Har-Cov este vorba de maltratari inventate de martori falsi.

De crimele în masa savârsite în rândurile populatiei civile maghiare nevinovate si lipsite de aparare, de "formatii voluntare" care au patruns în Ardeal în toamna anului 1944 - ca sa amintim numai un singur exemplu - aici nu se vorbeste.

Aservirea si punerea istoriei în slujba politicii este cu totul altfel judecata sub aspect moral atâta vreme, cât a servit lupta pentru emanciparea românilor în Ungaria. În vremea aceea scopul a fost câstigarea unor drepturi egale.

Situatia este esentialmente schimbata dupa 1920. Originea daco-romana, deci afirmarea caracterului indigen este folosita dupa crearea României Mari pentru scopurile luptei împotriva grupurilor etnice neromânesti. Propaganda care îi zugraveste pe maghiari drept un popor cotropitor si acuzele lipsite de temei servesc acelasi scop. Iar afirmarea unitatii tuturor românilor este o arma de propaganda utila în mâinile Bucurestilor pentru justificarea puterii sale asupra întregii tari.

Distorsionarea istoriei nu aduce decât rusine pe capul întregii clase a istoricilor. Iar în sufletul poporului român minciunile inventate stârnesc ura împotriva unor oameni nevinovati. O astfel de propaganda este astazi penalizata în Europa Occidentala prin lege ("atâtare de ura împotriva unui grup etnic").

Aceasta istoriografie subordonata politicii nu vorbeste cu prea multa placere de faptul, ca au existat totdeauna savanti români, care în munca lor au avut în fata numai adevarul stiintific obiectiv, fara a lua în considerare idei politice. În problema originii limbii (si a continuitatii dacoromâne) amintim în primul rând lucrarea fundamentala a lui Ovid Densusianu (1873 - 1938): Histoire de la langue roumaine [Istoria limbii române], 1901, în care prezinta sorgintea balcanica a limbii. Alexandru Philippide (1859 - 1933), în impunatoare sa lucrare (Originea Românilor I-II, Iasi, 1923, 1927) a negat continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii. Dintre istorici amintim activitatea cuprinzatoare a lui Petre P. Panaitescu (1900 - 1967): "Panaitescu poate fi considerat cel mai eminent reprezentant al istoriografiei române moderne. Orizontul sau larg, stradania sa pentru obiectivitate, veleitatile sale de scriitor îl ridica în egala masura deasupra contemporanilor sai." (Aceste fraze sunt citate si de Enciclopedia istoriografiei românesti, Bucuresti, 1978, 250). "Deja la începutul carierei sale si-a dat seama de singura cale a întelegerii adevarate a istoriei române, necesitatea aprofundarii în istoria popoarelor vecine si a consacrat multi ani studiului raporturilor polonezo-române" (Makkai László, Hitel, II, 390). Am amintit mai sus opera lui Panaitescu despre însemnatatea istorica a lui Mihai Vitezaul. La congresul de istorie de la Sibiu din 1929 "el putea spune în numele contemporanilor sai, ca ´eliberându-se de obligatia ca sa popularizeze ideea unitatii nationale deja realizate - ca norocul, - istoricii se pot de acum aprofunda în studiul ratiunii noastre de a fi, studiul vietii noastre culturale, economice si sociale, lasând la o parte orice alt scop în afara scrutarii adevarului" (citeaza Makkai, Hitel II, 385).

Revista Istorica Româna, periodicul aparut cu doi ani mai târziu, a luat o directie noua, condamnând printre altele activitatea lui Nicolae Iorga, aratând numeroasele sale inexactitati, contradictii, treceri sub tacere, afirmatii neadevarate, prezentarea unor ipoteze drept realitate, faptul ca n-a luat în considerare influenta maghiara care s-a exercitat asupra poporului român.

Trebuiau sa treaca aproape saptezeci de ani, pâna un istoric român considera din nou, în public, cercetarea adevarului o metoda de cercetare a istoriei si a istoriografiei. Profesorul de istorie Lucian Boia de la Universitatea din Bucuresti propune reîntoarcerea la înaltul nivel de odinioara al stiintei românesti a istoriei, prin faptul ca trecutul poporului român sa fie cercetat din nou fara prejudecati si fara preconceptii politice. (Istorie si mit în constiinta româneasca, 1997).

Pentru a vedea ce înseamna aceasta, însiram doar câteva din vederile lui Boia: 1. Nu cunoastem limba dacilor, deci originea dacica a poporului român este îndoielnica. 2. Cultura materiala descoperita de arheologie nu adevereste existenta "daco-românilor" dupa retragerea din Dacia romana. 3. Românilor le este astazi mult mai importanta biserica ortodoxa si cultura slava decât (presupusa) origine dacica. 4. Formarea poporului român este de fapt si în realitate formarea limbii române. 5. Nu este o realitate nici mult pomenita "unitatea româneasca"; de ex. în 1916 intrarea în razboi împotriva Puterilor Centale a fost dezaprobata de o parte a elitei politice române. Constatând, între altele, ca doi scriitori, (Ioan Slavici si George Cosbuc7) nu s-au înscris în lupta pentru unirea politica, Boia rezuma: "... nu ne aflam în fata unui grup restrîns si marginal, si cu siguranta nu în fata unor ´tradatori´, nici macar unor ´indiferenti´. Pur si simplu, o parte a elitei românesti a gîndit altfel interesele nationale" (Boia 1997, 282).

Faptul ca românii nu sunt autohtoni în Ardeal, nu înseamna ca n-au dreptul sa traiasca în Ardeal. Lucian Boia a pus problema: ce s-ar întâmpla, daca s-ar arata, ca de ex. în Moldova slavii au trait înaintea românilor? si el însusi da singurul raspuns corect: "De fapt, nu s-ar întîmpla nimic" (Boia 1997, 142). Fiindca nu istoria, ci prezenta românilor si majoritatea lor numerica asigura drepturile. (Desigur, superioritatea numerica trebuie conjugata si de urmele culturii materiale si de vestigiile civilizatiei spirituale pe care, - în cursul secolelor - poporul român a lasat în urma sa.) Acelasi lucru este valabil, fireste, si în cazul Ardealului: "Drepturile românesti în Transilvania nu sînt sustinute decît aparent de daci sau de daco-romani" (Boia, 1997, 143).

Cunoscând realitatea istorica putem constata ca românii n-au nici un motiv sa-i urasca pe maghiari: stramosii acestora nu i-au subjugat pe români, ci i-au primit pe ei; nu i-au ucis - din contra: în 1784-85, în 1848-49, în toamna anului 1944 românii au omorât mase întregi de unguri, nemaivorbind de prigoana maghiarilor dupa 1920. Dintre cele doua popoare, ungurul ardelean a suferit mai mult.

Se vorbeste astazi mult de primirea tarilor în Uniunea Europeana. Dar în economia mondiala de astazi, globalizata, asteapta sa fie rezolvate sarcini extrem de grele, probleme dificile - chiar si în tarile dezvoltate din Europa Occidentala. Cu atât va fi mai greu tarilor din Europa de Est, astfel si României, sa faca fata cerintelor unei întretreceri care are loc la scara mondiala! Este nevoie de eforturile umar la umar ale tuturor cetatenilor tarii, si nu într-un timp istoriceste scurt, ci într-un timp absolut scurt!

Într-o asemenea situatie este o forma de comportament si activitate politica de automutilare asuprirea minoritatii maghiare de doua milioane, abaterea atentiei majoritatii de la problemele adevarate prin atâtarea urii împotriva maghiarilor, ca un fel de "supapa de siguranta si refulare" politica, care nu serveste decât unei paturi subtiri, interesat în mentinerea imaginii de dusman al românilor, despre maghiari. România va trebui sa scape si de toate categoriile sociale - mentinute, din pacate, pâna astazi "în subtext si în talon" - care manipuleaza din spate constiinta sanatoasa a unui popor viguros, de care nimic nu este mai departe, în sufletul sau, decât ura fata de aproapele sau, a semenilor sai. Grupul etnic unguresc din România este pe de o parte valoare culturala pentru întreaga tara, pe de alta parte poate contribui eficient - prin priceperea, destoinicia, silinta si capacitatea sa organizatorica care le caracterizeaza - la întarirea economiei României. Si daca mai adaugam la toate acestea capacitatile intelectuale, tinuta morala si legaturile firesti ale minoritatii maghiare din Ardeal cu economia Ungariei, perspectiva tarii este o Românie prospera, în care fiecare cetatean se simte la el acasa.

Între regiunile României exista considerabile diferente, care s-au format istoric. Diferitele regiuni au si interese diferite, sub mai multe aspecte. În anii ´90 Ardealul a produs mai mult, decât Muntenia. Bucurestiul, folosindu-se de puterea sa politica nelimitata, si-a însusit pentru propriile sale scopuri o parte mult prea mare a acestei productii. Sabin Gherman - împreuna cu numerosi alti români ardeleni - revendica cu toata justetea o anumita independenta Ardealului.

Dezvoltarea fireasca a României trebuie sa tinda deci spre decentralizare, spre autonomia regiunilor. Acest principiu coincide cu procesul care se poate constata mai nou în marea parte a Europei Occidentale: pe teritoriul unor state nationale, de la începutul anilor ´70, se formeaza autonomii regionale. Acesta este un proces firesc, fiindca îsi are radacinile în traditiile comune din trecut ale poporului, în cultura sa specifica. Acestea pot fi cultivate si dezvoltate cel mai bine de comunitatile locale si nu de reprezentantii puterii centrale, care li s-au suprapus mai mult sau mai putin arbitrar si le sunt mai mult sau mai putin straine (vezi de ex. Joó Rudolf, Etnikumok és regionalizmus Nyugateurópában [Grupurile etnice si regionalismul în Europa Occidentala], Gondolat, Budapesta).

Ceea ce parea imposibil cu putin timp înainte, nu demult a avut loc: scotienii puteau tine plebiscit si ca rezultat al acestuia pot beneficia de independenta în cadrul tarilor apartinatoare coroanei britanice. Este de asemenea cunoscuta larga independenta a cantoanelor elvetiene sau a tarilor germane federale; Italia este si conform constitutiei sale un stat al regiunilor. În ultima vreme însa se intensifica, de ex. si în Franta tendinta sublinierii specificului istoric si al traditiilor diferitor regiuni si zone ale tarii. Pornind de la acestea îsi cer - si primesc - o mai mare independenta de la Paris. Situatia este similara si în Belgia si Spania. Tendinta - desigur mult mai slab - a aparut si în Suedia, altfel destul de unitara. Partea sudica a tarii (Skĺne) a apartinut cu trei secole în urma înca Danemarcei. Nu este vorba sa se reîntoarca din nou la Danemarca, dar multi locuitori ar dori o mai mare independenta pe tarâm economic: este interesul lor ca patria lor mai restrânsa sa fie un membru activ al regiunii Öresund; si vor sa-si dezvolte mai departe si caracterele specifice, formate în cursul vremurilor, ale culturii lor.

Deosebirile care s-au creat în urma istoriei divergente în domeniul ecnomic, social, cultural si al vietii în general între Moldova, Muntenia, Ardealul si Banatul (si unele zone mai mici) sunt o realitate vie si astazi. Tendinta general europeana, creionata mai sus este deci în deplina concordanta cu interesele poporului român si ale României: ar fi spre binele întregii tari ca, în loc de dominatia exclusiva a Munteniei (Bucurestiului) sa se introduca sistemul autoguvernarii locale a regiunilor.

Aceasta carenta a fost - în ultima instanta - si cauza care a dus la destramarea Iugoslaviei "mari" si a Cehoslovaciei: o inegala si nejudicioasa repartitie a bunurilor fata de ceea ce produce o anumita regiune nu poate fi sustinuta decenii de-a rândul cu forta si superioritatea dictata "de sus" a puterii centrale.

Desigur, trebuie radical înlocuita si vechea conceptie "neo-fanariota" a cantitatii cu o viziune a calitatii. Ortodoxia politica româneasca nu mai poate fi mentinuta în Uniunea Europeana a regiunilor sau a tarilor deplin egale în drepturi - aceasta este, poate, cea mai consistenta concluzie, pe care viitoare conducere a României noi va trebui s-o traga. Si întrucât faptul comporta si elemente subiective - la nivelul factorului "om" - concluziile trebuiesc trase si sub acest aspect.

ÁDÁM, Magda, "Egy amerikai terv Középeurópáról, 1918", História, 1987, 4. [Un plan american pentru Europa centrala].

BEKE, György, "Szolganép lesz-e a magyar Erdélyben? A hiányzó alapzat". [Va fi oare ungurul un neam de slugi în Ardeal? Baza care lipseste.] Székely Nép, anul 33, 45 (martie 2000).

BANDHOLTZ, H. H., An Undiplomatic Diary, New York, 1933.

BÍRÓ, Sándor, Kisebbségben és többségben. Románok és magyarok (1867 - 1940). [În minoritate si în majoritate. Români si maghiari 1867 - 1940]. Európai Protestáns Magyar Szabadegyetem (Bern) kiadása, 1989. Sigla: Bíró 1989.

BÍRÓ, Sándor, A román nép története. [Istoria poporului român]. Manuscris. Tankönyvkiadó, Budapest, 1973. Sigla: Bíró 1973.

BOIA, Lucian, Istorie si mit în constiinta româneasca, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997. Sigla: Boia 1997.

BOIA, Lucian, Jocul cu trecutul. Istoria între adevar si fictiune. Editura Humanitas, Bucuresti, 1998.

BORSODY, Stephen (red.), The Hungarians: a Divided Nation. Yale Russian and East European Publications, New Haven, 1988.

BRUCHFELD, S., LEVINE, P.A., Om detta mĺ ni berätta... [Despre aceasta puteti povesti...], Stockholm, 1998.

CADZOW, John, - LUDÁNYI, Andrew, - ÉLTETO, Louis, Transylvania, the Roots of Ethnic Conflict. Kent State University Press, 1983. Sigla: Cadzow 1983.

CARSTEN, F.L., The Rise of Fascism. London, Methuen & Co, 1967. Sigla: Carsten 1967.

COTEANU, Ion, Morfologia numelui în protoromâna (româna comuna), Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1969. Sigla: Coteanu 1969.

CRISTESCU, Octavian - PASAILA, Vasile - TEODORESCU, Bogdan - TOMI, Raluca, Istoria Românilor. Epoca moderna si contemporana (manual pentru clasa a VIII-a). Editura Didactica si Pedagogica. Bucuresti, 1997. Sigla: Cristescu 1997.

* * * Dacoromania. Jahrbuch für östliche Latinität. Red. Paul Miron, Editura Kalr Alber, Freiburg, 1973.

DENSUSIANU, Ovid, Histoire de la langue roumaine, I, Paris, 1901. Editie noua: Ovid Densusianu, Opere II, Lingvistica, red. Cazacu et al. Editura Minerva, Bucuresti, 1975. Sigla: HLR.

* * * Dictionar de istorie veche a României. (Paleolitic - sec. X), red. D.M. Pippidi, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976.

DRAGOMIR, Silviu, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu. Editura Academiei RPR, Bucuresti, 1959.

DRAGHICESCU, Dumitru, Din psihologia poporului român. Libraria Leon Alcalay. Bucuresti, 1907. Editie noua: Editura Albatros, Bucuresti, 1996. Sigla: Draghicescu.

DU NAY, André, The Origins of the Rumanians [Originea Românilor]. Editura Matthias Corvinus, Hamilton-Buffalo, 1996. Sigla: Du Nay 1996.

DU NAY, André, A román nyelv és nép kialakulása. Kompendium. [Formarea poporului si limbii române. Compendiu]. Editura Scribae Kádár, Sfântu Gheorghe. Editia a 2-a, 1999 (scurta sinteza în limba maghiara a lucrarii precedente). Sigla: Du Nay Compendiu.

DU NAY, Alain - DU NAY, André - KOSZTIN Árpád, Transylvania and the Rumanians. Editura Matthias Corvinus, Hamilton - Buffalo, 1997.

DURANDIN, Catherine, Histoire des Roumains. În traducere maghiara: A román nép története. Mecenas, Budapest, 1998. Sigla: Durandin 1998.

* * * Enciclopedia istoriografiei românesti. Red. Stefan Stefanescu, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978.

EGYED Ákos, Háromszék 1848 - 1849 [(Judetul) Trei Scaune 1848 - 1849]. Kriterion, Bukarest, 1978.

GIURESCU, Constantin C., - GIURESCU, Dinu C., Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri pîna astazi. Editura Albatros, Bucuresti, 1975 (editia a 2-a). Sigla: Giurescu 1975.

GOSZTONYI Péter, Miklós von Horthy, Admiral und Reichsverweser, Musterschmidt Verlag, Göttingen - Zürich - Frankfurt, 1973.

GRATZ Gusztáv, A dualizmus kora [Epoca dualismului], vol. I-II, 1935. Editie noua: Akadémiai Kiadó, Budapest, 1995. Sigla: Gratz 1995.

GRATZ Gusztáv, A forradalmak kora [Epoca revolutiilor], 1935. Editie noua: Akadémiai Kiadó, Budapest, 1992. Sigla: Gratz 1992.

GRAMADA, Liviu, (red.) Presa satirica româneasca din Transilvania 1860 - 1918. Editura Dacia, Cluj, 1974.

GRECU, V., Scoala Ardeleana si unitatea limbii române literare. Editura Facla, Timisoara, 1973.

GROOS, Roderich, Die Siebenbürger Sachsen in der Planung deutscher Südostpolitik. Wien, 1940.

HORY András, "Még egy barázdát sem" ["Nicio brazda"], Editia autorului, Viena, 1967. Sigla: Hory 1967.

IORGA, Nicolae, Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen. Gotha, 1905.

Editura Enciclopedica Româna, Bucuresti, 1971. Sigla: IRD 1971.

JANCSÓ Benedek, Erdély története [Istoria Ardealului], Minerva, Cluj- Kolozsvár, 1931. Sigla: Jancsó 1931.

JOÓ Rudolf, Etnikumok és regionalizmus Nyugateurópában [Grupuri etnice si regionalism în Europa Occidentala], Budapest, Gondolat kiadó.

KÁDÁR Gyula, Erdély és Háromszék népének szabadság-harca 1848-1849 [Lupta pentru libertate a Ardealului si a judetului Trei Scaune 1848-1849], Scribae Kádár, Sfântu Gheorghe, 1994.

KOSZTIN Árpád, Magyarellenes román atrocitások Erdélyben [Atrocitati contra maghiarilor în Ardeal], 1998. Sigla: Kosztin 1998.

KOSZTIN Árpád, A dáko-román legenda. Keresztény kultuszhelyek Erdélyben [Legenda daco-româna. Locuri de cult crestin în Ardeal], Népszava kiadó, Budapest, 1989.

KÖNIG, Walter, "Haben die Siebenbürger Sachsen und die Banater Schwaben 1918/1919 bedingungslos dem Anschluss an Rumänien zugestimmt?" - 101 - 110.

KRAUS, Georg, [Siebenbürgische Chronik] Erdélyi krónika 1608 - 1665 [Cronica ardeleana 1608 - 1665], tradus în ungureste de Vogel Sándor. Ómagyar Kultúra Baráti Társaság kiadása, Budapest, 1994.

* * * Kuláksors; székely kulákok történetei [Soarta de chiaburi; povestile unor chiaburi secui], red. Kristó Tibor, Státus könyvkiadó, Csíkszereda [Miercurea Ciuc], 1999.

MACREA, D., "Circulatia cuvintelor în limba româna", Transilvania 73, 1942.

MAKKAI László, "Román történetírás a két világháború között" ["Istoriografia româneasca între cele doua razboaie mondiale"], partea 1. si 2. Hitel, 1935 - 1944, vol. II. Bethlen Gábor könyvkiadó, Budapest, 1991, 376 - 404.

MAKKAI László, Magyar - román közös múlt [Trecut comun maghiar-român], Hét Torony könyvkiadó, Budapest, 1989. Sigla: Makkai 1989.

* * * Martiriul evreilor din România, red. S. Stanciu. Editura Hasefer, Bucuresti, 1991. Sigla: Martiriul.

MIHAILA, G., Studii de lexicologie si a lingvisticii românesti. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973.

MIKÓ Imre, Huszonkét év. Az erdélyi magyarság politikai története 1918 dec. 1-tol 1940 aug. 30-ig [Douazeci si doi ani. Istoria politica a maghiarilor ardeleni de la 1 decembrie 1918 pâna la 30 august 1940], Studium kiadás, Budapest, 1941.

MIKÓ Imre, Nemzetiségi jog és nemzetiségi politika [Drept minoritar si politica minoritara], Editura Minerva Könyvkiadó, Kolozsvár - Cluj, 1944.

MAIOR, Petru, Istoria pentru începutul românilor în Dachia. (Buda, 1812.) Editie noua F. Fugariu, Editura Albatros, Bucuresti, 1970.

NISTOR, Ion, Istoria Basarabiei, (Cernauti, 1923, editie a 3-a). Editie noua: Cartea Moldoveneasca, Chisinau, 1991. Sigla: Nistor 1991.

PANAITESCU, Petre, Mihai Viteazul. Bucuresti, 1936.

PASCU, Stefan, Mit jelent Erdély? [traducere maghiara a lucrarii Ce este Transilvanial? Civilizatia transilvana în cadrul civilizatiei românesti, Editura Dacia, Cuj-Napoca, 1983], Kriterion, Bucuresti, 1984. Sigla: Pascu 1984.

PASCU, Stefan, A History of Transylvania. Dorset Press, New York, 1982.

PATAPIEVICI, H.R. Politice. Humanitas, Bucuresti, 1996. Sigla: Patapievici 1996.

PACURARIU, Francisc, Românii si maghiarii de-a lungul veacurilor. Minerva, Bucuresti, 1988. Sigla: Pacurariu 1988.

POPESCU, R. S., "Note de toponimie transilvaneana". Limba româna XXIV, 3, 1975.

PROTASE, Dumitru, Problema continuitatii în Dacia în lumina arheologiei si numismaticii. Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1966.

PROTASE, Dumitru, Autohtonii în Dacia. Vol. I. Dacia romana. Editura Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1980.

PROTASE, Dumitru, Autohtonii în Dacia. Vol. II. Dacia postromana pâna la slavi. Editura Risoprint, Cluj, 2000.

RAFFAY Erno, A vajdaságoktól a birodalomig. Az újkori Románia története [De la voievodate la imperiu. Istoria României din epoca noua], Jate kiadó, Szeged, 1989. Sigla: Raffay 1989.

STRAKA, Manfred (red.), Handbuch der europäischen Volksgruppen. (Ethnos Band 8.) Braumüller, Wien-Stuttgart, 1970. Sigla: Straka 1970.

SZÁSZ Zoltán, A románok története [Istoria românilor], Bereményi könyvkiadó, Budapest.

* * * Széttöretett... 70 éve. (Trianon, 1920. június 4.) [articole care trateaza Ungaria si tratatul de pace din 1920]. Eötvös Kiadó, Budapest, 1990.

TILEA, V.V., - TEMPERLEY, H.W., Actiunea diplomatica a României. Nov. 1919 - Martie 1920. Tipografia poporului, Sibiu, 1925. Sigla: Tilea - Temperley 1925.

Capâlna ........................................................................... 20

politic maghiaro-austriac si primul razboi mondial ...... 49

"O istorie veritabila a Europei, o istorie coerenta si unificata, care sa nu ignore si sa nu vexeze pe nimeni, în care toata lumea sa se recunoasca, se dovedeste a fi o sarcina mai dificila chiar decît însusi constructia europeana. Cum sa forjezi o constiinta europeana fara o istorie comuna si acceptata?"

(însemnatatea entitatii nationale va fi mai mica prin unificarea Europei) "si pe de alta parte, prin afirmarea traditiilor regionale si a drepturilor minoritatilor, mult timp uitate sau chiar înabusite de preeminenta Statului-natiune. Trebuie conciliate trei niveluri diferite: Europa - entitati nationale - regiuni si minoritati. Vom continua sa gîndim ca întotdeauna, în termeni ´noi´ si ´ceilalti´. Europa nu se va face împotriva identitatilor nationale. ´Ceilalti´ vor ramîne la locul lor, dar va trebui înlocuit vechiul tip de confruntare, puternic marcat de refuz si agresivitate, prin întelegere si îmbogatirea mutuala a culturilor."

LUCIAN BOIA: Pentru o istorie a imaginarului, (p. 206); Humanitas, Bucuresti, 2000 (traducere din franceza: Pour une histoire de l´imaginaire, 1998).

1 "Elementele componente ale unui limes sînt valul, ... castrele, ... castelele, ... turnurile, ... si santul. În fata valului de zid sau de pamînt se gasea un sant adînc orientat spre inamic" (Dictionar de istorie veche a României, red. D.M. Pippidi, Bucuresti, 1976, 374).

2 idem = acelasi sens ca si în româna.

1 Meseria carausiei si comertului itinerant se numeste pâna azi în tarile balcanice chervanarit si multi macedoromâni si-au strâns o considerabila avere din aceasta îndeletnicire.

1 Abia unirea confesionala (vezi mai jos) a schimbat socialmente si oficial întregul lor statut.

2 Nicolae Densusianu (1846 - 1911) ..."a publicat valoroase lucrari istorice, bazate pe o larga informatie documentara, culeasa de el cu sîrguinta ani de zile în arhivele din tara si strainatate. Opera lui capitala, premiata de Academia Româna (1885) a fost consacrata Revolutiei lui Horea. Despre ea B.P. Hasdeu scria: ´Iata cea dintîi si singura pîna acum lucrare pe deplin serioasa asupra istoriei moderne a românilor, adica nepartinitoare, scrisa cu spirit rece, combinînd elementele sale într-un mod critic si, mai presus de toate, lucrare întemeiata pe cunoasterea directa a tuturor fîntînilor´" (Enciclopedia istoriografiei românesti, Bucuresti, 1978, 123).

3 Romanul Rascoala a lui Liviu Rebreanu, din 1932, zugraveste în mod real imaginea acestei tragedii.

4 Szekfu 1942; lucrarea la care se refera Szekfu: Groos, Roderich: Die Siebenbürger Sachsen in der Plannung deutscher Südostpolitik, Wien, 1940.

5 Articolul 5 al acestei întelegeri a precizat, ca "nici Puterile Aliate, nici România nu vor încheia separat pace, ci numai împreuna si în acelasi timp." Prin nerespectarea acestei întelegeri România si-a pierdut toate drepturile la avantajele, pe care întelegerea secreta le asigura pentru ea (Tilea - Temperley, 1925). Pacea încheiata separat de România cu Puterile Centrale a fost însa trecuta cu vederea de Puterile Antantei. ¦ Este caracteristica pentru gândirea politica româneasca de atunci afirmatia delegatilor români la Conferinta de pace de la Paris, ca semnarea pacii de la Bucuresti n-a fost sincera si nimeni nu s-a gândit la respectarea ei.